Manuel Rico (n. Madrid, 1952) este un important poet, narator și critic literar spaniol, comentator de cărți de poezie pentru Babelia, suplimentul cultural al cotidianului „El País“. Între volumele sale de poeme se disting La densidad de los espejos („Densitatea oglinzilor“, 1997 și 2017), Premiul Juan Ramón Jiménez, Donde nunca hubo ángeles („Acolo unde nicicând nu au existat îngeri“, 2003), Fugitiva ciudad („Orașul fugitiv“, 2012), Premiul Internațional Miguel Hernándes, Los días estraños („Zilele ciudate“, 2015), Cuaderno de historia („Caiet de istorie“, 2021). Iar La mujer muerta („Femeia moartă“, 2000 și 2001), Verano („Vară“, 2008), Un extraño viajero („Un călător ciudat“, 2015) sunt câteva din romanele lui. A publicat cărți de călătorie și de evocări, prezidează din 2015 Asociația Colegială a Scriitorilor din Spania.
Există un zid între prezent și trecut, între clipa evenimentului biografic (care poate era doar o fugară senzație) și momentul semantizării acelei clipe; dar, așa cum lumina se frânge trecând din aer în apă și ne deschide o perspectivă mirifică, lumina poemului induce o specială transparență în zidul inexprimabilului permițând revelația fulgurantă a poemului. Trecutul ireversibil, oboseala maturității, degradarea corpului, permanența doliului în suflet, alimentată de contemplarea panoramică a unor obiecte și locuri din care a plecat definitiv prezentul (cândva al fericirii), inventarul meticulos ce reconstituie urmele timpului, toate se efectuează sub exigența unei metodice și severe insistențe narativ-poetice. În poezia lui Manuel Rico singurătatea este un univers fascinant (și nu e de mirare că uneori i se asociază imagini sintetice ale uni dezolări liniștitoare, ca în tablourile pictorului neorealist american Hopper, de pildă cel cu un om spectral la o stație de benzină). (D.F.)
Hopper
Un drum singuratic. O sârmă de telegraf
încărcată de lăstuni. O casă, probabil, abandonată
de stăpânii ei nu cu mult timp în urmă.
O fântână inutilă,
învinsă de praf.
O mașină în trecere, liniște.
Lumina e galbenă. Ca grâul recoltat
nu demult,
părul ei rărit se șterge în cele din urmă
pe un cer
unde respiră abisul.
Asfaltul fierbe. Mesaje
invizibile
de la rapidele anvelope
sporesc deasupra tăcerii.
E o șosea spânzurată în galbenul
unui vis lipsit de memorie.
Vulturul trece pieziș prin aer
iar lumina, pe furiș, îl reține.
În casă, ca un fruct al timpului
încremenit, sosit poate din adâncul
secolelor,
silueta fără chip a unei fantome la fereastră
se proiectează. Apărută brusc. De parcă
timpul
ar ocupa un loc al lui la amiază, un loc neclar
alcătuit din singurătate și din liniștea care,
încăpățânată,
îngălbenește lumina.
Noi nu existăm ci poate doar
ca reflecție
a câmpiei, a cablului telegrafic,
a automobilului cel rapid
sau a casei lăsate
la mila fantomei fără chip de către
proprietarii ei
lângă un drum
pierdut într-un loc necunoscut.
Dar singurătatea este un univers.
De asemenea, galbenul
luminii liniștite, negreala asfaltului
care fierbe, zborul devenit furtiv al
vulturului sau cumplita
dezolare a lunii iulie.
De ce este uimitoare scena asta?
De ce frica ne lasă nouă
nuanțele ei, și dezastrul ei?
De ce, peste această limpezime,
se impune
amenințarea liniștită a vidului, asediul
lucrurilor pierdute, urzeala cenușie a fricii,
capcana ei insondabilă?
E ca și cum în aer
niciodată nu s-ar anunța noaptea, ca și cum
ne-ar marca pe noi cu
extinsa și copleșitoarea ei longitudine,
ca și cum
numai orizontul, cel de culoarea țiglelor,
și deșertul
– un distribuitor de praf,
o casă goală și o fantomă
în spatele geamului – ar fi odaia
pasiunii în stare să oprească scurgerea orelor
adică arta.
Duminici
Acea fraudă-n aer, acel alcool, acea
claritate perversă ce ne înșală,
vorbește despre balansoare și străzi
în abandon progresiv și nu tremură întrucât
spre apus se îndreaptă și e din cerneală
plictisitoare,
adică lumina de dumică suspendată
în înserare.
Ne ademenește-n rețeaua ei
cu cinematografe din care oamenii abia
au ieșit,
cu mașini ce gonesc printre străzi înguste,
cu baruri, capitulări, telefoane absurde,
piscine inutile și cupluri care
se-îmbrățișează
reziduu final al unei lumini de duminică.
Lumină de lemn
Numai în unele după-amiezi se întâmpla:
când vocea tutunului ținea suspendat
în casă
visul fără de ceasuri al unui tată obosit,
ajungea la mine acea lumină insuficientă
pe care lemnul o dobândește când
se umple de timp.
Am crescut cu acea lumină a copilăriei
și-a lemnului.
Încă mai păstrez
vechiul bufet. Când îl privesc
surprind, uneori,
rana unei luciri. Poate e vorba
de tremurul mâinii sale, de străvechea
lui dibăcie
care a biruit asupra morții și ne veghează.
Lumina pe comodă
Ca un câine îmblânzit ajungea pe acea
comodă
lumina piezișă ce distilează orele
după-amiezii de iarnă.
Acea lumină nicicând orbitoare unde
se recunosc
umbrele rare ale tuturor morților noștri
și miroase a închis și a coridor nocturn
iar inimii îi vine s-o legene-n ceața ei.
Era cufărul interzis
pe tatăl meu îl împinsese sub un portret
de unde mă privea cu inexistența
ochilor lui încercănați, așa tineri, de moarte.
Lumină pe comodă. Stranie latitudine
unde claritatea se frânge
ca să lenevească apoi în umbră
scufundându-se într-un timp de orologii
oprite,
ore vechi care și ele dor ca niște batiste vechi
de mama uitate
între lacuri și mănuși și mătăsuri și eșarfe
veșnic blocate-n lumina morții.
Știre despre mare
Revenea lumina
bine înzestrată cu mare și cu miracole.
Sosea dintr-un văzduh de ne limitată
de apă, restabilind
arome uitate:
plăcerea unor noi ațipeli, și a vechilor gingășii,
ecouri ale altui oraș, porturi pierdute,
străzile deschise în fața nopții, ușile
holbându-se în pustiu, oglinzi nehotărâte
ce lăsau lumea în mâinile noastre
ca rod al unor ciudate farmece.
Simboluri ale plictiselii
Rutină sau formalitate, cuvinte
care dezvăluie folosirea
excesivă a plictiselii.
Dormitoare
unde se cuibărește trista rutină a neiubirii,
poate pasiunea cea stinsă
— ca un lințoliu de ceață, ca un zid
spălat de ploaie și timp –
a sărutărilor cheltuite.
Nimic nu strălucește
pe sâni,
nimic nu mai dă ritmul
mângâierilor
în acel golf ulbure.
Rutină sau formalitate, cuvinte
ce alimentează sinuciderile,
vase în care fermentează
dezolările, prăpastie
unde iubirea se epuizează,
preludiu nedorit
al tuturor distanțelor.
Traducere din spaniolă de Dinu Flămând