Volumul Scrisori către Felice conține scrisorile trimise de Franz Kafka lui Felice Bauer în intervalul 20 septembrie 1912-16 octombrie 1917. Așa cum se arată în Nota asupra ediției care deschide volumul alcătuit de regretatul traducător Radu Gabriel Pârvu: „Scrisorile au fost destinate unei femei pe care a iubit-o, cu care s-a logodit de două ori și de care s-a despărțit de două ori.“ (p. 5)
Scrisori către Felice este un periplu prin lumea plină de dorința de a iubi și de a fi iubit. Un Kafka îndrăgostit, capabil să scrie pagini nenumărate, pornind de la un gest, o privire, un ton mai distant al iubitei, ignorarea unei scrisori sau de la faptul că aceasta nu i-a răspuns la timp. În mai toate scrisorile, Kafka vorbește despre sine, despre ceea ce i se întâmplă, consemnează minuțios prezentul și amână permanent o vizită pe care ar trebui să o facă părinților lui Felice. Tonul scrisorilor alternează politețea cu proiecții în viitor ale relației, vise ample ale unei închipuite împliniri conjugale a iubirii. De la o scrisoare la alta se simte însă spectrul unei imposibilități a acestei iubiri, sortite unui iminent eșec. Descoperim un Kafka capabil de gingășie (deși adeseori jucată), dar și de nenumărate reproșuri pe care i le adresează lui Felice. Unele sunt poate întemeiate, altele sunt adevărate demonstrații ale unei nevroze,, care-l însoțește pe îndrăgostit pretutindeni. Deși este înconjurat permanent de o mulțime de oameni care populează scrisorile lui, Kafka este de fapt singur. Singur pare și în această relație pe care se încăpățânează să o întrețină, dintr-o ambiție sau nevoie de a iubi și de a se simți iubit. E ceva, în toate aceste scrisori, care denotă starea de rău existențial și un mod de a supraviețui prin scris.
Scriindu-i lui Felice, proiectând asupra ei o multitudine de posibilități ale unei iubiri domestice, autorul lor nu mai are nevoie de prezența fizică a femeii pe care pretinde că o iubește. Kafka devine propriul personaj în aceste epistole în care își construiește deopotrivă iluzia că este îndrăgostit și relația cu Felice. Se poate spune că iubirea aceasta poate prea mult declamată, prea puțin împlinită, se concretizează doar în această masivă colecție de scrisori. Impregnate de dorința de a nu mai fi singur, de a beneficia permanent de atenția iubitei ca viitoare nevastă, scrisorile devin un jurnal al unei posibile împliniri maritale a iubirii. Dar un aer de evaziune, reflectat în dorința de a fugi, pe măsură ce lucrurile devin serioase din perspectiva căsătoriei, este din ce în ce mai evident. Autorul lor pare înspăimântat de această posibilitate, dar deși îi reproșează frecvent lui Felice distanțarea, de fapt pare că și-o dorește: „Ieri ți-am mulțumit fiindcă pentru prima oară după mult timp am primit scrisori de la tine două zile la rând, iar astăzi n-a sosit, din nou, nicio veste. Ar putea fi declarat o tiranie faptul că-ți cer câte o scrisoare-n fiecare zi, dar nu este, sau mai degrabă este numai atunci când nu-ți pasă de mine; atunci desigur este o tiranie. Și în special acum ar trebui să-mi scrii, ba chiar în mod regulat. Știi îndeajuns cât sufăr în absența scrisorilor. Cunoști faptul că starea mea actuală depinde pur și simplu de regularitatea scrisorilor tale […]. Ah, la ce mă ajută că mă visezi când am dovada că în timpul zilei nu te gândești la mine? Și nu este prima dată. Procedezi nedrept și aici nu mai contează dacă nu poți scrie din motive interioare sau exterioare.“ (pp. 434-435)
După ce Felice îi scrie, conformându-se reproșurilor, Franz îi răspunde păstrând același ton virulent. De data aceasta îi reproșează conținutul scrisorilor, deși îi cerea în epistola anterioară să-i scrie orice, chiar câteva cuvinte. Primul impuls, atunci când primește scrisorile este să-i telegrafieze și să-și ceară iertare. După ce citește cele două scrisori trimise de Felice, care se conformase, se pare, doar sub raportul scrisului cantitativ, Franz izbucnește: „Scrisorile astea, dezolante pentru mine, sunt realmente obținute cu de-a sila, sunt smulse atât timpului, cât și inimii. Nu sunt chiar la fel de nefericit ca și cum n-aș fi primit nimic, mărturisesc asta, dar, pe de altă parte, nefericirea-i mult mai mare. Dacă mi-ai scrie măcar cărți poștale când ești într-o asemenea dispoziție, ca să“… (p. 435). După o lungă listă de reproșuri, cum ar fi faptul că scrisorile „ar putea fi adresate, cu mici modificări, unui străin“, în finalul epistolei tonul se schimbă, discursul îndrăgostit (adevărat sau jucat) revine: „Rrebuie să mărturisesc cum o forță infinită mă leagă de tine, iar dacă suferința din această dimineață nu mi-ar fi dat puterea de a-mi aminti cele de mai sus, spre a așterne pe hârtie ceea ce era absolut necesar, preferam doar să-ți fi mulțumit, așa cum o fac necontenit, privindu-ți fotografia. Al tău, Franz.“ (pp. 436-437)
Despre afirmațiile unui grafolog care-i analizase scrisul, ale cărui concluzii Felice i le comunică prompt, Kafka răspunde: „Omul de la pensiunea voastră trebuie să se lase de grafologie. Nu sunt nicidecum foarte determinat în modul meu de a acționa (exceptând cazul în care ai aflat chiar tu una ca asta); apoi nici vorbă să fiu peste măsură de senzual, ci am grozave tendințe ascetice înnăscute; nu sunt milos; ce-i drept, sunt econom, dar nu tocmai din constrângere, și-n rest, nu sunt deloc generos […]. Nici măcar interesul artistic nu-i adevărat, ba chiar este cea mai falsă dintre toate afirmațiile false. N-am niciun interes literar, ci sunt constituit din literatură, nu sunt nimic altceva și nu pot fi altfel.“ (p. 440)
De altfel, în foarte multe scrisori, apare, la fel ca în Jurnal, raportarea lui Kafka la literatură, la ceea ce înseamnă actul de a scrie. Pentru scriitorul Kafka nu există o mare diferență între a trăi în lumea cărților sale și a trăi în lume. Așadar, mărturisirea iubirii pentru Felice vine într-o succesiune de moduri de a scrie. A scrie pentru mine înseamnă pentru îndrăgostitul Franz a scrie literatură. A nu mai scrie literatură ar presupune mai mult timp pentru a-i scrie lui Felice, dar o avertizează de consecințele unui asemenea gest: „Sunt obosit încontinuu, mă zăpăcește o somnolență permanentă, simt o presiune undeva sus, în dreapta și-n stânga craniului; ieri am început o scurtă povestire pe care o îndrăgeam mult și care părea să se deschidă dintr-odată în fața mea, dar astăzi s-a închis complet. Când mă gândesc cum va fi, nu mă gândesc la mine, am trecut chiar prin perioade mai grele și supraviețuiesc încă, iar dacă n-am să mai scriu pentru mine, voi avea mai mult timp să-ți scriu ție, să mă bucur de apropierea ta imaginară, cucerită prin scris, dobândită prin reunirea tuturor forțelor sufletești – însă tu, tu nu mă vei mai putea iubi. Nu fiindcă nu voi mai scrie despre mine, ci fiindcă nescriind devin mai rău, mai dezlânat, mai nesigur, iar un asemenea om n-are să-ți placă deloc.“ (p. 178)
Iată o declarație implicită de dragoste, care are o subtilă notă lirică, în contextul unei inconfundabile atmosfere kafkiene: „Să mă înstrăinez de tine, iubito? Eu care mă topesc aici, la masa mea, de dorul tău? Astăzi mă spălam pe mâini afară, pe coridorul întunecat, când gândul la tine m-a copleșit cumva cu atâta intensitate, încât a trebuit să mă duc la fereastră, spre a căuta o mângâiere măcar în cerul cenușiu. Așa trăiesc eu.“ (p. 338)
Max Brod îl considera pe Kafka, referitor la cărțile sale, „fericit în nefericire“, afirmație citată de Franz în ultima scrisoare către Felice, datată 16 octombrie 1917. Scriitorul remarcă, de asemenea, că și sintagma „nefericit în fericire“ ar fi la fel de potrivită. Se poate spune că această ultimă sintagmă sintetizează simbolic modul în care acesta se raportează la iubire pe parcursul acestei impresionante corespondențe. Este de reținut și schița unei scrisori din aceeași perioadă, care încheie volumul și care conturează permanenta pendulare interioară între idealul imaginat al iubirii și refuzul împlinirii ei: „Voiam să mai spun ceva: au existat și există momente când, în realitate sau în memorie – de cele mai multe ori îmi amintesc de privirea ta îndreptată spre mine, mai mult decât ceea ce însemni, altminteri pentru mine – și în suflet, mi se pare că se ivește pe neașteptate ceva superior, dar, ca de obicei, eu sunt prea slab ca să rețin asta sau să-i fac față.“ (p. 797)
Scrisori către Felice reprezintă un text memorialistic de referință, capabil să lumineze, dintr-o nouă perspectivă, atât personalitatea complexă a lui Franz Kafka, cât și sensurile întregii sale opere.