Canonizat și canonit. Mihai Eminescu (1850-1889)

Mitul comunitar reprezentat de Mihai Eminescu a ordonat, a structurat și a conferit legitimitate unei serii întregi de reflexe/reflecții consemnate decenii după decenii. Chipul poetului a devenit în secolul trecut, pe rând, „icoană și simbol“ (după propria expresie) pentru toate curentele de idei de sorginte romantic-agrariană (sămănătorismul, gândirismul, legionarismul), care l-au revendicat drept mit fondator cu o aceeași credință strămutată. Ele au condamnat procesul făuririi României moderne, considerând că tânărul nostru stat trebuia să rămână autohtonist și tradiționalist, ca odinioară, și au instrumentat jurnalistica eminesciană în propriul interes, paginile de la „Timpul“ devenind pentru toate orientările de dreapta nu scop cultural, ci mijloc propagandistic. După sincopa internaționalismului stalinist, acestor curente li s-au alăturat național-ceaușismul – care a văzut în Eminescu „un erou eponim al culturii române“ (cu excepționalismul ca bun simbolic cu valoare absolută promovat de tracomani/protocroniști) – și șovinismul postdecembrist al românilor verzi. Din partea extremei drepte a venit părerea că Eminescu a fost, probabil, cel mai periculos om după Iisus Hristos încoace, dar nu se lasă de înțeles dacă acest top a fost întocmit în ordinea periculozității ori a axei cronologice. Cum un mit se nutrește din acumularea de apocrife insolite, mă întreb de ce nu s-a făcut coborârea în timp până în vremea sciților victorioși împotriva nesătulului și însetatului Dariu a lui Istaspe, din moment ce unii români au auzit că Biblia a fost scrisă de poetul național (or, în Cartea sfântă se spune despre Iisus – un virtual „periculos“ – că e „om deplin“…). Nu este de glumit: atunci când reprezentările identitare sunt făcute în tușe groase, realitatea le rezistă cu greu și, dacă se opune, este cu atât mai rău pentru ea. Sunt de amintit pentru perioada postdecembristă și orientări naționaliste – îndreptățite, în circumstanțele desprinderii de URSS – dintr-o Moldovă devenită stat independent, care l-au determinat, probabil, pe I. Negoițescu să califice, în mod exagerat, unele dintre articolele poetului, ca fiind drept protolegionare. Eminescologul exilat ignora contextul epocii, când publicistul de la „Timpul“ punea „în limitele adevărului“ problema națională, prin termenii tradiționalismului, ai organicismului și ai naționalismului paseist. Desigur, autorul Doinei a fost naționalist cu explicabile, în epocă, puseuri rasiste și antisemite, dar care s-au acutizat tot mai mult și mai grav spre sfârșitul activității gazetărești. În conservatorismul său radical, el a devenit un ziarist care detesta partida liberală (nu neapărat liberalismul) și aprecia ca fiind nefast pentru sănătatea nației române rolul economic și politic al păturii superpuse (pătură care era formată – trebuia să fi recunoscut – nu numai din alogeni). Și încercările de demitizare comportă o morfologie diversă, în funcție de respingerea ne/condiționat exprimată. În contemporaneitatea noastră, unii stângiști cultivați la școala resentimentului au crezut a citi în palimpsest rândurile ziaristicii: ideile naționaliste au fost asemuite cu ale lui Hitler din Mein Kampf, iar concepția despre muncă le-a amintit de ce scria la intrarea în lagărele naziste („Arbeit macht frei“). Dacă Al. Grama, în „studiul critic“, îl acuza pe Eminescu că este cosmopolit și antinațional, noii contestatari tocmai naționalismul i-l reproșează poetului. Din perspectiva radicalizată a unor îndoctrinați potrivit ideologiei paneuropene, mitul eminescian ar trebui să fie eliminat din multiple considerente: conservatorism, reacționarism, antidemocratism, xenofobie, antisemitism, paseism și chiar nebunie (deși, înainte de a fi interesați de felul bolii, ar trebui să fie impresionați de dramatismul confruntării cu aceasta). Dacă ar privi din perspectivă temporală, plasându-se în contextul de percepție al acelui timp, recenții stângiști ar observa că s-ar redistribui altfel accentele, potrivit unei alte logici istorice și sociale impuse de sensibilitățile momentului respectiv. Canonul face parte din rânduielile asumate de imaginarul colectiv, ține de o geografie mentală și trebuie să-i dăm dreptate canonicului Al. Grama când scria: „De la 1883 încoace cultul lui Eminescu își serbează prin publicul nostru toate orgiile.“ Transpunând scenariul orgiastic în plan religios, un tânăr contestatar postdecembrist identifica în Vasile Alecsandri un Ioan Botezătorul sui-generis pentru noul Iisus, în Titu Maiorescu, o reîncarnare a Sfântului Petru, întemeietor al „bisericii Eminescu“. La rândul său, G. Călinescu era un adevărat Apostol Pavel care desăvârșise cupola lăcașului sfânt, lepădându-se de spiritul critic și convertindu-se la iubirea pentru noul profet. În scenariu mai intrau Veronica Micle (Maria Magdalena) și Alexandru Macedonski (Iuda). Dacă tot au spus iconolatrii pentru vulgata mitizantă a bunului român că Eminescu este „Cristos al românilor“… La mijlocul lunilor ianuarie și iunie, calendarul secular dă canon ca icoana lui Eminescu să fie scoasă din biserică, iar iconodulii, pentru care nimic nu este comparabil cu selfi-ul făcut cu „poetul nepereche“, simt imboldul freneziei colective de a apăra mitul și mai cu sârg împotriva gesturilor și atitudinilor iconoclaste. Dar tot ce am expus până în acest punct nu are în fond legătură cu opera literară eminesciană. Nu scrierile literare stau, în primul rând, în centrul atacurilor și al apărărilor, ci mitul lui Eminescu, laolaltă cu scenariile encomiastice și contestatare prilejuite de aniversări și comemorări, care afectează preceptele spiritului critic, ce încap bine-n patru scânduri. Și pentru unii, și pentru alții (mi se pare că mai ales pentru iconoclaști), opera eminesciană pare a fi aprofundată înainte de a fi citită. Însă, de dincolo de perdeaua altarului păzit cu strșnicie de iconoduli, însuși spiritul critic este confundat adeseori cu iconoclastia. Opera eminesciană riscă să nu mai fie text, ci pretext politico-ideologic ce beneficiază de valoare adăugată. O astfel de valoare nu mai este înțeleasă plecând de la baza de legitimare estetică imuabilă, ci de la un șir de validări diacronice, supuse fluctuațiilor inerente ale mercurialului din piețele pentru desfacerea produselor ideologice.

Tangajul provocat de tensiunea adulărilor în transă și a contestărilor furibunde aduce cu sine și inevitabile scurtcircuitări, deoarece capitalizările interpretative, atât pozitive, cât și negative, pun în cauză uzura simbolică a spiritului operei eminesciene. Este rațiunea pentru care nu trebuie confundată critica mitului cu o contestare obișnuită, întrucât bătăliile canonice au impact asupra remodelării axiologiilor. Iconodulii, care nu fac distincția între spiritul critic și atentatul la imaginea lui Eminescu, sunt foarte numeroși (întrucât adorația și cultul rămân cele mai larg răspândite atitudini naționale și populare) și, de aceea, ar putea fi cu greu învinși de mai puținii la număr iconoclaști, catalogați de adversari a fi simpli teribiliști sau vânduți unor interese străine. În cadrul strategiilor de diferențiere a câmpurilor culturale, în procesul de segregare a centralității și a marginalității, riscul unor asemenea perspectivări ce țin de raporturile numerice pot dăuna modului de gestionare a resurselor simbolice și a spiritului critic. Bruiajul interpretativ perpetuează existența unor poncife ce îl subsumează pe Eminescu retoricii liturgice și îl transfigurează în subiect de idolatrie religioasă sau de consfințire canonică. Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră – ne învață Eminescu – și de aceea devenim retori, oratori și limbuți. Nu geniul eminescian îl slăvesc într-o baltă stătătoare unii dintre „mititei“, ci propria mediocritate a ideilor o lustruiesc cu osârdie, iar laudele lor, desigur, l-ar mâhni peste măsură pe poet, dacă le-ar auzi. Bătălia pentru o anumită imagine a lui Eminescu va dura atât timp cât acest om „îmbrăcat în stofă“ (sintagmă a lui Nichita Stănescu) va fi tras și mușcat, câteodată în același timp, când de mâneca stângă, când de mâneca dreaptă (ca să fie apărat, dar tot cu mușcături se alege). Spre norocul lui, periculosul Eminescu rămâne mereu în picioare după atacurile și contraofensivele din flancul stâng ori din acela drept. Toate scenariile sunt predictibile, pentru că se cunosc dinainte învingătorii și învinșii – adică niciunii dintre ei, cu excepția celui vizat. Între atacurile virulente și defensiva flamboaiantă, acerbele polemici vor intra mereu în reflux, pentru a avea un flux și mai puternic. Încă o dată îi dau dreptate canonicului din Blaj când, la doi ani de la moartea periculosului poet, scria că, în urma tristelor împrejurări ale timpului, biet românul a purtat destule juguri, dar că așa rușinos ca al lui Eminescu nu a fost niciunul: „N-a fost niciunul, căci în acele ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu însă ne-au înjugat românii, cari sunt carne din carnea noastră și sânge din sângele nostru.“ Totuși, după coliziunea canonului tradiționalist cu anticanonului progresist, modul de a scădea tensiunile litigioase induse de aceste dispute este de pus mereu sub semnul echilibrului. Nimeni nu poate să-și controleze posteritatea, iar „periculosul“ Eminescu este fatalitatea noastră, a nucleului canonic și canonit al culturii române. În speranța că nu cad și eu în păcatul encomiasticii, pe care l-am semnalat, vin și spun că mitul său, clădit prin selecție, contraselecție și diseminare, va dăinui cel puțin atât timp cât va exista națiunea română. Să ne amintim că ultimul cântec intonat cu vocea-i frumoasă de autorul mult îndrăgitei de către comuniști părți întâi din Împărat și proletar a fost Deșteaptă-te, române!, iar nu Internaționala, deși pe atunci aceasta s-ar fi putut cânta, pentru că fusese compusă pe vremea reveriei cezarului pe malurile Senei, imaginată de poet în ultima parte a poemului. Așezarea piedestalului statuii lui Eminescu în vitrina muzeului imaginar al culturii și al literaturii noastre fără să aibă vreun colț sfărâmat nu ar mai atrage nimănui atenția, asemenea cubului lui Nichita Stănescu, din Lecția despre cub. „Antitezele sunt viața“, reflecta poetul, și e necesar ca posteritatea eminesciană să accepte sentențele/sentințele potrivit cărora ce e val ca valul trece și să rămână la toate rece. Constantin Noica acuza critica literară de „alexandrinism“ și îi cerea să nu-l „judece“ pe genialul poet, ci să-l „cuprindă“. Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui și numele îi va fi salvat metonimic de operă, dar oare îl vom putea cuprinde vreodată? Eminescu rămâne în continuare „periculos“ pentru toată lumea: el n-a fost când era, el e când nu e.