Mi-am dat seama destul de târziu de puternicul filon religios din poezia Ilenei Mălăncioiu. Vedeam, desigur, imaginile și simbolurile creștine, dar le consideram doar suportul unui discurs liric centrat pe tragedia ființei umane. Poemele se reliefau a fi, într-un mod explicit, și manifeste împotriva realității imediate.
Acolo se afla sursa degradării morale și fizice pe care poeta o înregistra cu exactitatea, detașarea și liniștea înspăimântătoare a unui personaj din teatrul Antichității. Există ceva nemilos în aceste edificii profetice, o răceală ce vine din identitatea pe deplin asumată de profetesă care și-a redus misiunea la rostire și avertisment. Pentru ea, experiența Răului ține de însuși actul trăirii.
Nu e, așadar, o alegere, ci o acceptare, un datum.
Cu aceste atuuri, nu e surprinzător că, încă de la debut, lira era perfect acordată pentru a produce haluci – nante efecte de distorsionare a ființării/dispariției, dublate de o precisă circumscriere a esenței.
Astfel, tărâmul pustiit în care evoluează (afin, în egală măsură, cu alb-negrul descărnat al peisa – jelor din Andrei Rubliov al lui Tar – kovski, cât și cu spectralitatea metropolei moderne din faimosul poem al lui T.S. Eliot) e populat cu alegorii deturnate. Sub fiecare imagine se află o lume care neagă ceea ce, în primă instanță, pare să afirme. Construite ca niște saga primordiale, poemele se întorc spre sine, căutând într-un fel de omphalos originar conținutul a ceea ce, la suprafață, ni se relevă ca mit scânteietor, ca exercițiu de supunere la codul social-religios. În realitate, asistăm nu la o descifrare, ci la o încifrare. Elementele consti tutive ale poemului care, în re prezentările general acceptate, trimit spre triumful vieții (exuberanța nunții, senzualitatea miresei, stilizatul decor floral etc.) se încarcă de semnificații dramatice, la opusul celor din discursurile lirice obișnuite.
Ca regulă generală, poemul e o contragere de situații ce alunecă de la o extremă la alta, abando – nându-se unor exerciții de evadare dintr-o realitate anulată prin apelul la gesturi paradoxale. Astfel, într-un Cântec din seria dedicată lui Ieronim, răspunsul contrariant la suferință îl constituie convertirea acesteia în ispită imnică: „Tu, Ieronim, ai pierit din chiar acea clipă/ În care m-ai atins, sfâșiată sunt/ Și e noapte și abur de mort împrejur/ Și de frică trebuie să cânt“. Fragilitatea universului, neputința de a duce ritualurile până la capăt (inclusiv pe cele de natură erotică), determină o fugă înainte, o alunecare dintr-un regim al revoltei în altul.
Ileana Mălăncioiu a vorbit adeseori despre afinitățile cu poezia lui G. Bacovia. Lucru lesne verificabil la nivelul prozodiei, deoarece postura lugubră își extrage seva din hipnoza indusă mecanic a repetării cuvintelor. Dar înrudirea rămâne una circumstanțială, depășită de pasiunea poetei pentru desenarea unor spații ce amintesc doar superficial de morbiditatea marelui poet moldav. Mai mult, aș spune că în numeroase poeme există un anti-bacovianism de natură metafizică, potențat de excepționala capacitate de a izola sunete primordiale și de a le integra în formule austere care generează, la rândul lor, imagini memorabile. Caracterul enunțiativ al acestor construcții facilitează comunicarea, dar induce, simultan, o doză de neliniște și angoasă. Vorbind de la o anumită înălțime – aceea a chinului distilat și a materialității dizolvate în lichidul tare al disperării –, vocea își relevă caracterul acut feminin, născător de idei și sensuri.
Și mai există un lucru cu totul neobișnuit în această poezie săracă (în sensul teatrului lui Grotowski): ea ucide din fașă posibilitatea replicii și, pe cale de consecință, limitează drastic șansa interpretării. Ești pus în situația de a lua act, într-un discurs concluziv și implacabil, de un text ce are consistența, plasticitatea și incasabilitatea tăblițelor descoperite în ruinele cine știe căror altare ceremoniale dintr-o rânduială demult uitată. Atemporală, poezia Ilenei Mălăncioiu aproape că nu suportă să intre în dialog, într-atât de echilibrată, de conștientă de propria esență, de terminată este. Versul se revendică, nu fără o dinadins căutată stridență, tradiției cărților sacre. Această vehemență de structură pretinde păstrarea intactă a conținutului, dar totodată limitează drastic posibilitatea abaterilor de la semnificația literală a cuvintelor.
În bătălia nedomolită dintre literă și spirit se relevă și tensiunea adeseori insuportabilă a tablourilor pictate în culori întunecare. Directă, neintimidată și dezlănțuită, rostirea poetei nu cunoaște opreliști și nu diluează ferocitatea din care și-a făcut atât un port-drapel, cât și o pavăză. E ceva de „biografie eroică“ în confesiunile nemiloase ale Ilenei Mălăncioiu. Înainte de a fi fost așternute pe hârtie, versurile au fost, în ordine, vis, viață și amintire. Astfel se explică, în mare măsură, caracterul lor definitiv, concluziv și memorabil.
Nimic nu poate fi clintit din acest peisaj îndoliat. Decorul e alcătuit aproape exclusiv din ritualuri oficiate cu o fervoare nediminuată de context sau relativizată de argumente. Orice ai spune despre ea, orice încercare de a nuanța și adăuga se dovedește irelevant. Și asta pentru că e multă piatră și multă încremenire sufletească în fiecare vers și în fiecare sunet.
Senzația dominantă la parcurgerea, în ordinea publicării, a volumelor Ilenei Mălăncioiu e cea a urcării unei Golgote autoasumate, din care religiosul, altminteri esențial, este evacuat treptat pentru a lăsa loc unor litanii descărnate, materie putredă a unui univers incapabil să mai secrete seva miraculoasă a vieții: „ci iarăşi sufletul desprins de trup/ acea adiere nespus de uşoară pe care/ uneori în nopţile foarte lungi/ începem s-o vedem cum apare// ca prima jumătate a unui guştere/ care speră că îi va creşte iarăşi cândva/ coada în care încă mai simte când şi când/ o lovitură de pe când era// o, ce trist trebuie să fie atunci când te doare/ chiar partea pe care nu o mai ai şi când/ rănileadânci care se simt în ea/ pot să se vindece numai în gând/ şi totuşi cât aş vrea să văd o dată un suflet/ să-l ţin în palmă ca pe o pasăre şi să zic:/ e sufletul omului acela care sta lângă noi sub soare/ şi din care mă temeam că n-a mai rămas nimic“ (și totuși cât aș vrea).
Prin astfel de gesticulații stilizate ale absenței, Ileana Mălăncioiu constru – iește o punte între cere monialurile abstracte ale arhaicității și sensibilitatea ultragiată a unei feminități expuse până la nivel de ecorșeu. Neliniștea primordială își găsește expresia într-o recuperare mistică a identității ce-o amintește pe cea a vizionarilor ce glăsuiau sub forța de expresivitate a halucinogenelor.
Caracterul profund antiorfic al acestei poezii îi conferă un loc aparte nu doar în lirica ro – mânească, ci și în cea europeană. Mai limpede spus, la Ileana Mălăncioiu mitologia morții e generată în exclusivitate de paradigma feminină a existenței, nu prin imitație a modelelor clasice, ci dislocând și substituindu-se experiențelor-limită ale marilor mistici. Există o magnetică atracție a Nordului pierdut în cețuri și le – gende crude, o fascinație a unei niciodată numite Valhalle, locul unde zeitățile pot fi convocate și trase la răspundere pentru nefericirea adusă de ei muritorilor. Din rostirea apăsată a revoltei, din energia „sufletelor ce urcă la cer“, din imaginile decupate himeric ale pomilor, păsărilor și ale altor elemente din imediata apropiere de-mitologizată se nasc cântecele de jale ale unei lumi deja extincte.
Între impetuozitate și abandon, între stranietate și senzualitate, între răceala decorului primordial și anxie – tatea gesturilor firești se întinde terito – riul vast al singurătății și suferinței. Suspendată între aspirația comunicării și obligația de a dărâma obstacolele unei realități ce și-a pierdut noima, poe – mul e o explorare a culoarelor morții, un vehicul ce duce direct în inima Non – sensului, a Absurdului și a Terorii. Prin însăși esența lor, prin refuzul exuberanței induse partinic, astfel de texte refuzau înregimentarea în marile campanii de distrugere a esenței umane, orchestrate la nivel gigantic de ideologia comunistă. Poezia Ilenei Mălăncioiu transcende crudele exerciții de anulare a ființei umane, opunându-i o realitate alcătuită din energia volatilă a visului, a ceremonialelor inițiatice, în ciuda prezenței de neînlăturat a morții.
Nu trebuie să surprindă, în acest context, caracterul monologal al textelor. Ele se construiesc pe măsură ce spectrele dobândesc atribute umane, dilatând și contractând universul în funcție de incantațiile poetei-vrăjitoare.
În Urcarea muntelui, volum din multe puncte de vedere recapitulativ, simplitatea limbajului devine violență pură, semn al despărțirii definitive de formele de existență pe care le contestase într-un limbaj mai degrabă parabolic. Ruptura e completă, angoasa a ocupat prim-planul exercițiilor de supraviețuire bazate pe invocarea, pe cât de inocentă, pe atât de pasională, a aspirației spre absolut.
Romantismul negru al cărților de început a fost înlocuit de peisajele gotice ale unei finale afirmări a incompatibilități cu demonii unei realități dezabuzate.
Originalitatea indiscutabilă a Ilenei Mălăncioiu e garantată de formula inedită de abordare a marilor teme ale iubirii nefericite, fricii, supliciului și morții. Dincolo de formele clasice pe care le îmbracă poemul, există o extraordinară forță a rostirii, care nu se sfiește să împingă lirismul până la granița macabrului, a grotescului, a fantasmaticului încărcat de bolnava ereditate a Romantismului negru al veacului al XIX-lea. Prin asumarea eroică a vetusteții, poemul renaște din propria cenușă, devenind și o cronică a disperării care a cuprins o întreagă societate într-un moment al nebuniei politice și al decăderii morale. Iar glasul care pronunță aspru, emoționant și ardent cuvintele acestui frenetic act de răzvrătire aparține unei mari poete.