Un roman dramatic și provocator, în care Barbara Kingsolver, laureată a Premiului Pulitzer, ne poartă într-o călătorie epică prin Mexicul artiștilor Diego Rivera și Frida Kahlo și prin America din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, a lui F.D. Roosevelt și J. Edgar Hoover. Lacuna este povestea emoționantă a unui om pendulând între două națiuni aflate în căutarea unor identități moderne, dar și un portret de neuitat al artistului – și al artei în sine.
Născut în Statele Unite, dar crescut într-o serie de gospodării provizorii din Mexicul anilor 1930, Harrison Shepherd nu se simte nicăieri acasă. Viața lui se rezumă la ceea ce învață de la cei care lucrează în bucătărie sau făcând diverse comisioane prin oraș. Dar, într-o zi fatidică, amestecând ghips pentru celebrul muralist mexican Diego Rivera, își descoperă o pasiune pentru istoria aztecă și pentru exotica și impetuoasa artistă Frida Kahlo, care îi va deveni prietenă pe viață. Iar când ajunge să lucreze pentru Lev Troțki, un lider politic exilat care se luptă pentru viața sa, Shepherd pătrunde fără să vrea în lumea artei și a revoluției, a scandalurilor și bârfelor alimentate de titlurile din ziare, asumâdu-și astfel riscul unei violențe teribile.
Ajuns în Statele Unite, țara sa natală, Shepherd crede că ar putea să se regăsească în imaginea plină de speranță a Americii și să-și facă auzită vocea.
Însă, în acei ani întunecați, vânturile politice vor continua să-l arunce între nord și sud, într-o intrigă marcată de multe ori de breșa cumplită, de lacuna dintre adevăr și suspiciunea publică.
Cu personaje profund convingătoare, un sentiment viu al locului și o înțelegere clară a felului în care istoria și opinia publică pot modela o viață, Kingsolver a creat o operă literară bogată și îndrăzneață, care a propulsat-o în rândul celor mai importanți scriitori contemporani.
Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, Stăm în lumină, Flight Behavior, Prodigal Summer și The Poisonwood Bible (în curs de apariție la Editura Trei), precum și a unor volume de poezie, eseuri și scriere nonficțională. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit o mulțime de cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei.
Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul Munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei a fost publicat romanul Demon Copperhead, care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2023.
Partea I
Mexic, 1929–1931
(VB)
Isla Pixol, Mexic, 1929
A început cu urlătoarele. De fiecare dată se porneau să răcnească la prima geană a zorilor, chiar când începea să se lumineze muchia cerului. Mai întâi era doar una: un geamăt forțat, ritmic, ca de fierăstrău.
Le trezea și pe altele din jur, îndemnându-le să urle și ele pe melodia ei monstruoasă. Nu trecea mult și răgetele din gâturi cafenii răsunau și din alți copaci, tot mai departe de-a lungul plajei, până se umplea toată jungla de copaci urlători. Cum a fost la început, la fel este în fiecare dimineață a lumii.
Băiatul și mama lui credeau că în copacii ăia țipă diavoli cu ochii cât farfuriuțele de ceai, disputându-și dreptul teritorial de a consuma carne de om. În primul an după ce veniseră în Mexic să locuiască în casa lui Enrique, la fiecare revărsat de zori se trezeau îngroziți din cauza urletelor. Uneori, femeia alerga pe holul acoperit cu gresie spre dormitorul fiului ei, apărea în ușă cu părul desfăcut și, urcându-se în pat cu picioarele ei ca niște pești înghețați, trăgea cuvertura croșetată ca pe un năvod în jurul amândurora și ascultau.
Aici trebuia să fie ca în povești. Așa îi promisese mama lui, pe vremuri, în dormitorul mic și rece din Virginia, America de Nord: dacă fug amândoi în Mexic cu Enrique, ea va fi mireasa unui om bogat, iar fiul ei va fi tânărul moștenitor, într-o hacienda înconjurată de culturi de ananas. Insula va fi împrejmuită de o fâșie lucitoare de mare, ca o verighetă cu piatra prețioasă pe continent: zăcămintele de țiței din care Enrique își făcuse averea.
Dar povestea lor era The Prisoner of Zenda. El nu era un tânăr moștenitor, iar mama lui, după mai multe luni, tot nu era mireasă.
Enrique era temnicerul lor, care le urmărea teroarea cu o privire rece în timp ce lua micul dejun.
– Ce se aude sunt aullaros, spunea el în timp ce trăgea șervetul alb din inelul de argint, cu degetele lui acoperite cu inele de argint, și-l așeza în poală, după care începea să-și porționeze micul dejun cu furculița și cuțitul. Urlă unii la alții să-și stabilească teritoriile înainte să pornească la vânătoare.
Mâncarea lor s-ar putea să fim noi, se gândeau și mama, și fiul, cuibăriți unul într-altul sub pânza de păianjen a cuverturii, ascultând valul tot mai intens al răgetelor înfierbântate. Să scrii toate astea la tine în caiet, îi spunea ea, tot ce ni sa întâmplat în Mexic. Așa, când n-or mai rămâne din noi decât oasele, va ști cineva unde am ajuns. Îi spunea să înceapă așa: La început au fost aullaros, care urlau cerându-ne sângele.
Enrique trăise toată viața în hacienda aceea, de când o construise tatăl lui și îi mânase pe indios cu biciul să-i cultive câmpurile de ananas.
Fusese educat să înțeleagă cât de utilă este frica. Prin urmare a trecut aproape un an până să le spună adevărul: doar maimuțele urlă. Nici măcar nu s-a uitat la ei peste masă când a spus asta, acordând atenție doar ouălor importante din farfuria lui. Zâmbea disprețuitor pe sub mustață, care nu e o ascunzătoare prea bună.
– Orice indian ignorant din sat știe ce sunt. Ați ști și voi dacă ați ieși pe afară dimineața, în loc să vă ascundeți în pat ca doi leneși.
Era adevărat: creaturile erau maimuțe cu coadă lungă, mâncătoare de frunze. Cum să vină un asemenea urlet de la o făptură, la drept vorbind, atât de banală? Dar așa era. Băiatul a început să se strecoare afară dimineața devreme și a învățat să le distingă în înaltul copacilor, prin vălul de crengi, profilate pe cerul alb. Corpuri ghemuite, blănoase, în echilibru pe niște membre legănate, cu cozile întinse să mângâie ramurile ca pe niște corzi de chitară. Uneori, maimuțele mame țineau în brațe pui mici, născuți la altitudini precare, ce se agățau de ele pentru a-și salva viața.
Prin urmare nici vorbă de demoni ai copacilor. Iar Enrique nu era nici el vreun rege negru la suflet, doar un bărbat. Semăna cu omulețul din vârful unui tort de nuntă: același cap rotund cu părul lucios pieptănat cu cărare, aceeași mustăcioară. Însă mama băiatului nu era mireasa în miniatură și, firește, pe un astfel de tort nu e loc pentru un copil.
De atunci înainte, când voia să-l ridiculizeze, Enrique nici măcar nu amintea de diavoli – doar ridica ochii spre copaci.
– Aici diavolul e un băiat cu prea multă imagi nație, obișnuia el să spună.
Era ca o problemă de matematică – îi dădea băiatului dureri de cap, pentru că nu pricepea care era partea greșită a ecuației: că era băiat sau că avea imaginație. Enrique considera că un bărbat de succes nu are câtuși de puțin nevoie de imaginație.
Iată un alt fel de a începe povestea, la fel de adevărat.
În lumea peștilor, ca și la oameni, regula e aceeași: dacă vine rechinul, fug toți și te lasă să te mănânce. Au cu toții o singură inimă sperioasă, care îi mână să se miște toți ca unul, să fugă de pericol chiar înainte să-i prindă. Cumva, știu ei cum stă treaba.
Sub ocean e o lume fără oameni. Acoperișul mării ți se leagănă deasupra capului în timp ce plutești printre copacii purpurii ai pădurii de coral, înconjurat de un corp ceresc de lumină compus din pești strălucitori. Soarele coboară prin apă ca niște săgeți în flăcări, atinge trupurile solzoase și aprinde fiecare înotătoare. Bancul se compune dintr-o mie de pești, dar întotdeauna se mișcă împreună: o singură comunitate unită, mare, luminoasă, fragilă.
Acolo, dedesubt, e o lume perfectă, mai puțin pentru unul dintre ei, care nu poate să respire în apă. Se ține de nas, atârnat de tavanul de argint, ca o păpușă mare și urâtă. Brațele îi sunt acoperite de firicele de păr ca iarba. E palid, iluminat de o lumină apoasă pe piele de băiat făcută piele de găină, nu pe solzii lunecoși și argintii de om pește, cum își dorește să fie. Peștii săgetează în jurul lui și se simte singur. Știe că e o prostie să se simtă singur pentru că nu e pește, dar așa se simte. Și totuși rămâne acolo, captiv în viața de dedesubt, dorindu-și să poată locui în cetatea lor, cu viața aceea luminoasă și lichidă curgând peste tot în jurul lui. Bancul scânteietor se retrage într-o parte și se bombează în alta – o multitudine de punctulețe se mișcă încolo și-ncoace ca o singură vietate care respiră. Când se apropie o umbră, masa de pești țâșnește pe loc spre propriul centru, face implozie într-un miez dens, sigur, lăsându-l pe băiat pe dinafară.
De unde știu să se salveze pe ei și să-l lase pe el să fie mâncat? Au Dumnezeul lor, un păpușar care manevrează mintea fiecărui pește în parte, cu câte o sfoară prinsă de fiecare inimă din lumea lor aglomerată. De toate inimile, mai puțin una.
Băiatul a descoperit lumea peștilor după ce i-a dat Leandro o mască de scufundări. Lui Leandro, bucătarul, i-a fost milă de băiatul prizărit din America, deoarece nu avea altceva de făcut toată ziua decât să umble aiurea pe stâncile de pe plajă, prefăcându-se că vânează ceva.
Masca avea ochelari de sticlă și era făcută din cauciuc natural, iar mare parte din elementele ei erau luate de la o pereche de ochelari de aviator.
Leandro spunea că o folosise fratele lui pe când trăia. I-a arătat cum să scuipe în ea înainte să și-o pună, ca să nu se aburească sticla.
– Ándele. Haide, intră în apă, a spus el. Vei fi surprins.
Băiatul cu piele palidă stătea tremurând în apă până la brâu, gândindu-se că acestea erau cele mai groaznice cuvinte, în orice limbă:
Vei fi surprins. Clipa când totul se schimbă. Când mama îl părăsea pe tata (zgomotos, cu pahare izbite de perete) și îi spunea că ia copilul în Mexic, iar el nu avea ce să facă decât să stea în holul căsuței friguroase și să aștepte să i se spună. Schimbările nu erau niciodată bune: tren, tată, apoi fără tată. Don Enrique de la consulatul din Washington, apoi Enrique în dormitorul mamei. Totul se schimbă acum, în timp ce stai tremurând în hol și aștepți să aluneci dintr-o lume în următoarea.
Iar acum, la sfârșitul tuturor lucrurilor, asta: în apa oceanului până la brâu, având pe față masca de scufundări, sub privirile lui Leandro.
Veniseră după ei și o gașcă de băieți din sat, legănându-și brațele bronzate în care țineau cuțitele lungi cu care adunau stridii. Pe marginile labelor picioarelor li se întărise nisipul alb, încât parc-ar fi purtat niște mocasini deschiși la culoare. S-au oprit să se uite și toate brațele acelea care se legănau au rămas nemișcate, în așteptare. Nu avea altceva de făcut decât să tragă adânc aer în piept și să plonjeze în locul acela albastru.
Și oh, Doamne, iat-o, făgăduința îndeplinită, o lume. Pești înnebuniți de culoare, vărgați și bălțați, trupuri de aur, capete albastre. Societăți de pești, un public, suspendat în lumea lui acvatică, împungând coralul cu nasuri ascuțite. Au ciugulit cele două trunchiuri de copac păroase, picioarele lui, edificii care pentru ei erau doar parte din peisaj. Băiatul a avut puțină erecție, atât de speriat și de fericit se simțea. De acum înainte, gata cu legănatul pe mare cu capul pustiu. Gata cu credința într-un ocean care nu are în el decât apă albastră.
A refuzat să iasă din mare toată ziua, până când au început să se întunece culorile. Din fericire, mama lui și Enrique aveau destulă băutură, stăteau pe terasă cu bărbații din America și albăstreau aerul cu trabucurile lor, discutând despre asasinarea lui Obregón și întrebându-se cine va mai opri de acum reformele funciare înainte să pună mâna pe tot. Dacă n-ar fi avut la dispoziție atâta mescal și suc de limetă, poate că mama lui s-ar fi plictisit de discuțiile de bărbați și i-ar fi trecut prin minte să se întrebe dacă nu cumva i s-a înecat fiul.
Numai Leandro se întreba. A doua zi de dimineață, când băiatul s-a dus în pavilionul bucătăriei, să vadă cum se pregătea micul dejun, Leandro a spus:
– Pícaro, o să plătești. Omul trebuie să plătească pentru orice nelegiuire.
Leandro se temuse toată după amiaza ca nu cumva masca de scufundări pe care o adusese în casa aceea să fi devenit un instrument al morții. Pedeapsa era că se trezise cu o arsură de soare cât o tortilla, fierbinte ca focul. Când infractorul și-a tras în sus cămașa de noapte ca să-i arate pielea prăjită de pe spate, Leandro a izbucnit în râs. El era cafeniu ca nucile de cocos, nu se gândise la arsuri de soare. Dar măcar de data asta nu a spus usted pagará, pe limba folosită de servitori când se adresau stăpânilor. A spus tú pagarás, o să plătești, pe limba prietenilor.
Infractorul nu se căia deloc:
– Tu mi-ai dat masca, deci e din vina ta.
Și a intrat din nou în mare, unde a rămas mai tot restul zilei, arzându-se pe spate până s-a făcut crocant ca șoriciul gras de porc în ceaun. În seara aceea, Leandro a trebuit să-l ungă cu untură, spunând:
– Pícaro, zvăpăiatule, de ce faci așa prostii?
No seas malo, a adăugat el, cu acel „tu“ familiar, pe limba prietenilor sau a iubiților, sau a adulților către copii. Nu se știe care.
În seara sâmbetei dinainte de Săptămâna Mare, Salomé a vrut să meargă la oraș să asculte muzica. Trebuia să vină și fiul ei, deoarece avea nevoie s-o însoțească cineva în timp ce se plimba prin piața mare.
Prefera să-i spună pe al doilea nume, William sau doar Will, ca la formarea viitorului: You will. Doar că pe buzele ei suna ca wheel, roată, un lucru folositor, însă doar când e în mișcare. Salomé Huerta era numele ei. Fugise la o vârstă fragedă să devină o Sally americană, apoi o Sally Shepherd, pentru o vreme, însă nimic nu dura prea mult. Americana Sally se dusese.
Acesta era anul îmbufnatei Salomé, ultimul ei an la hacienda de pe Isla Pixol, chiar dacă nimeni nu știa încă lucrul ăsta. În ziua aceea se bosumflase pentru că Enrique nu avea de gând să umble cu ea prin zócalo doar ca să-i vadă lumea rochia. Avea prea mult de lucru. „De lucru“ însemna să stea în bibliotecă și să-și treacă amândouă mâinile prin părul dat cu briantină, să bea mescal și să transpire până i se uda gulerul cămășii, socotind coloane de cifre. Așa afla dacă pe săptămâna în curs se scălda în bani până la mustață sau doar până la boașe.
Salomé și-a pus rochia cea nouă, și-a conturat buzele arcuite și, luându-și fiul de braț, s-a îndreptat spre oraș. Mai întâi au simțit mirosul din zócalo: păstăi de vanilie prăjite, bomboane cu lapte de cocos, cafea fiartă. Piața era plină ochi de perechi care se plimbau îngemănate, cu brațele împletite unul de altul ca lianele care înăbușă trunchiuri de copaci. Fetele își purtau fustele vărgate de lână, bluzele dantelate și iubiții cu mijloc subțire. Atmosfera de fiesta era cuprinsă într un pătrat perfect: patru șiruri lungi de becuri atârnate de stâlpii din colțuri, care împrejmuiau o bucată luminoasă de noapte chiar deasupra capetelor mulțimii.
Luminate de jos, hotelul și alte clădiri din jurul pieței aruncau umbre în formă de sprâncene deasupra balcoanelor de fier. Micuța catedrală părea mai înaltă decât era de fapt și amenințătoare, ca un om care intră în dormitor ținând în mână o lumânare. Muzicanții stăteau în picioare în micul foișor rotund, cu acoperișul țuguiat și balustrada de fier forjat proaspăt vopsite în alb odată cu toate celelalte lucruri din jur, chiar și smochinii bătrâni și uriași din jurul pieței. Trunchiurile lor străluceau în întuneric, dar numai până la o anumită înălțime, ca și cum o inundație recentă de var ar fi măturat orașul și-ar fi lăsat un semn al trecerii sale.
Salomé părea încântată să plutească odată cu râul mișcător de oameni în jurul pieței, deși, cu pantofii eleganți din piele de șopârlă și rochia de crep în stil flapper, care îi dezvelea picioarele, nu semăna cu nimeni de acolo. Mulțimea se dădea la o parte din calea ei, făcându-i loc. Probabil o încânta să fie spanioloaica cu ochi verzi printre indieni sau mai degrabă La Criolla: născută în Mexic, dar pură, fără sânge de indian. Fiul ei cu ochi albaștri, pe jumătate american, nu era atât de încântat de poziția lui ca buruiană deșirată crescută printre localnicii cu fețe late. Împreună, ar fi format o ilustrație grăitoare pentru o carte de prezentare a Castelor Națiunii, ca în manualele școlare de pe atunci.
– La anul, a spus Salomé în engleză, ciupindu-l de cot cu ghearele ei de crab aprige și iubitoare, o să vii și tu cu o fată. Asta e ultima Noche Palmas în care o să mai vrei să te plimbi pe aici cu stafidita de maică-ta.
Îi plăcea să folosească jargonul american, mai ales când erau în mulțime.
– Absolut țâță de mâță! a mai spus ea, ridicând din cuvinte o cameră invizibilă în jurul lor și închizând ușa.
– N-o să am prietenă.
– La anul faci paisprezece ani. Deja ești mai înalt decât președintele Portes Gil. De ce n-ai avea prietenă?
– Portes Gil nici măcar nu e președinte adevărat. A ajuns în funcție doar pentru că Obregón a dat colțul.
– Și poate la fel o să ajungi și tu la putere, după ce cade din funcție primul novio al vreunei fete. Nu contează cum primești postul, bobocel. Tot a ta se cheamă că e.
– La anul ai putea avea tot orașul ăsta la picioare, dacă-l vrei.
– Dar tu o să ai o fată. Atâta-ți spun. O să te duci și o să mă lași singură.
Era un joc al ei. Foarte greu de câștigat.
– Sau dacă nu-ți place aici, mamă, ai putea să pleci în altă parte.
Într-un oraș elegant, unde lumea are și alte distracții decât să se învârtă în cerc prin zócalo.
– Iar tu, a insistat ea, tot o să ai fata.
Nu doar o fată, fata, deja o inamică.
– Ce-ți pasă? Îl ai pe Enrique.
– Zici că-l am de parcă aș avea pojar.
În fața platformei din fier forjat a orchestrei, mulțimea lăsase loc de dansat. Bărbați în vârstă, în sandale, își țineau brațele țepene în jurul nevestelor lor cu siluete de butoi.
– La anul, mamă, indiferent ce se întâmplă, n-ai să fii stafidită. Ea și-a lăsat capul pe umărul lui în timp ce mergeau. Băiatul câștigase.
Pe Salomé o enerva că fiul ei era de acum mai înalt decât ea: prima oară când a observat lucrul ăsta s-a înfuriat, apoi s-a îmbufnat. În formula pe care o dădea ea vieții, asta însemna că era pe două treimi moartă. „Prima parte a vieții e copilăria. A doua e copilăria copilului tău. Și apoi vine a treia, bătrânețea.“ Altă problemă de matematică fără soluție practică, mai ales pentru copil. Să crești invers, să devii nenăscut: uite, asta ar fi fost o chestie.
S-au oprit să se uite la mariachii de pe platformă, niște bărbați chipeși cu buzele țuguiate, care își sărutau prelung cornii de alamă. Pe tivul exterior al pantalonilor lor negri strâmți coborau șiruri de nasturi de argint. Deja în zócalo nu mai era loc să arunci un ac; bărbați și femei soseau întruna de pe câmpurile de ananas, cu praful zilei încă pe picioare – apăreau greoi din întuneric în pătratul de lumină electrică. În fața pieptului neted din piatră al bisericii, unii se adunaseră în mici tabere pe pământul gol, întinzând pături pe care o mamă și un tată puteau sta cu spatele rezemat de pietrele răcoroase, în timp ce sugarii înfășați dormeau laolaltă. Erau vânzătorii care veneau pe jos să fie aici de Săptămâna Mare, iar portul fiecărei femei era specific satului său.
Cele din Sud aveau fuste ciudate, ca niște pături grele înfășurate de jur împrejur și plisate, și bluze delicate, numai panglici și broderie. Așa se îmbrăcau și în seara asta, și de Paște, și în orice altă zi, fie că se duceau la o nuntă sau dădeau de mâncare la porci.
Veniseră cu snopi de frunze de palmier, iar acum, așezate pe jos, le dezlegau și le desprindeau unele de altele. Toată noaptea, mâinile li se mișcau în întuneric, țesând din fâșiile de frunză forme neașteptate ale învierii: cruci, ghirlande de crini, porumbei ai Duhului Sfânt, chiar și pe Cristos. Lucrurile acestea trebuiau făcute de mână într-o singură noapte pentru slujba interzisă din Duminica Floriilor și arse după aceea, pentru că icoanele erau ilegale. Preoții erau ilegali, să ții slujbă era ilegal, totul fusese interzis de Revoluție.
Pe la începutul anului, revoluționarii cristeros intraseră călare în oraș purtând cartușiere în bandulieră, de parc-ar fi fost bijuterii, și dăduseră ocol pieței, protestând față de hotărârea care scotea preoții în afara legii. Fetele chiuiau și aruncau cu flori de parcă însuși Pancho Villa s-ar fi ridicat din mormânt și și ar fi găsit și calul. Bătrânele se legănau în genunchi, cu ochii închiși, strângându-și crucile la piept și sărutându-le ca pe niște bebeluși. Mâine, aceiași săteni aveau să-și ducă icoanele secrete în biserică, fără preot, și să aprindă lumânările cu mâinile lor, mișcându-se împreună, mânați de har ca o singură minte. La fel ca bancul de pești, impulsionați atât de mult de simțul dreptății, încât erau în stare să nesocotească legea, să-și declare siguranța sufletelor, apoi să meargă acasă și să distrugă dovezile.
De acum era târziu, iar perechile căsătorite începuseră să cedeze spațiul de dans unui grup mai tânăr: fete cu lână roșie împletită în păr și înfășurată în jurul capetelor sub forma unor coroane groase. Rochiile albe li se învolburau ca spuma, fustele le erau atât de largi încât puteau să le prindă tivul între degete și să le ridice cât ai clipi sub forma unor aripi desfăcute, ca de fluture, agitându-le în timp ce se roteau. Cizmele cu toc înalt ale bărbaților despicau nemilos pământul, bătând darabana în el ca niște armăsari în țarc. Când muzica se oprea, se aplecau spre partenerele lor ca niște animale pregătindu-se de împerechere. Îndepărtare, apropiere, fetele legănau din umeri. Bărbații își puneau batiste sub brațe, apoi le fluturau pe sub bărbiile fetelor.
Salomé a hotărât că vrea să meargă acasă imediat.
– Atunci ar trebui să mergem pe jos, mamă. Natividad vine să ne ia abia pe la unsprezece, la cât i-ai spus tu să vină.
– Atunci mergem pe jos, a zis ea.
– Mai așteaptă și tu o jumătate de oră. Altfel o să mergem pe întuneric. Ar putea să ne omoare bandiții.
– Nu ne omoară nimeni. Toți bandiții sunt în zócalo, încearcă să fure din buzunare.
Salomé era practică până și în isterie.
– Nu suporți să mergi pe jos.
– Îți spun eu ce nu suport, nu suport să-i văd pe primitivii ăștia cum se umflă în pene. O capră, chiar și în rochie, tot capră e.
Atunci s-a lăsat peste toate întunericul, ca o cortină. Cineva trebuie să fi stins becurile. Mulțimea a răsuflat. Fetele fluturi își puseseră pahare cu lumânări aprinse în ele pe capetele încoronate cu cozi împletite. În dans, lumânările lor pluteau pe o suprafață invizibilă, ca reflexiile lunii pe fața unui lac.
Salomé era atât de hotărâtă să meargă pe jos până acasă, încât deja pornise în direcția greșită. Nu era ușor s-o prinzi din urmă.
– Fetele indiene, a spus ea scuipând. Ce fel de bărbat s-ar ține după așa ceva? O mâncătoare de porumb n-o să fie niciodată mai mult decât e.
Dansatoarele erau fluturi. De la o sută de pași, Salomé le putea vedea țărâna de sub unghii, dar nu și aripile.
Volum în curs de apariție la Editura Trei, în Colecția Fiction Connection.
Traducere din limba engleză și note de Anca Bărbulescu