Rusia este o ţară aspră şi neîndurătoare cu poeţii ei. Prin duel, exil sau execuţie, statul rus îşi duce această luptă care stă sub semnul îngheţului ideologic şi al monolitismului. Literatura rusă se naşte ca o formă constantă de reacţie la acest asalt al oficialităţii. Între Lermontov şi Puşkin afinităţile nu ţin doar de arta poetică, ci şi de destin. Îi uneşte, simbolic, sfârşitul care se consumă brutal, absurd şi fals-cavaleresc, în spectacolul duelului. Îi uneşte condiţia de suspecţi în societatea dominată poliţieneşte de un ţar, Nicolae I, a cărui memorie este bântuită de fantoma decembriştilor. Îi uneşte geniul pe care îl posedă şi înclinaţia de a se juca, mereu, în marginea morţii şi a convenţiilor sociale. Distanţa cronologică dintre ei întăreşte acest sentiment al comuniunii. Umbra lui Puşkin se întinde, ca şi aceea a lui ron, peste textele lui Lermontov. Poemul pe care i-l dedică Lermontov lui Puşkin are valoare profetică. Lermontov însuşi este strivit, la 27 de ani, de acelaşi mecanism implacabil.
Asemeni lui Puşkin, Lermontov îşi zideşte efigia de geniu încununat de moartea timpurie. Polivalent, ex perimentând în poezie, în poemele epice, în dramă şi în proză, Lermontov este parte din momentul auroral al fondării unui limbaj poetic şi al unei mitologii. Viaţa este, până la un punct, un manifest romantic. Se află în ea bravură în luptă, exilul în Caucazul sălbatic, febrilitatea creaţiei şi potenţialitatea care nu se va împlini niciodată pe deplin. Lermontov este, ca şi Peciorin, personajul său, un erou al timpului său, un erou în care se adună vocile artei ruse şi care dă temelor romantice un timbru abisal şi neliniştitor.
Damnarea
În textele sale, ca şi în biografia sa, neliniştea romantică este ilustrată proteic.Dincolo de convenţiile timpului, se află individualitatea în căutarea unui timbru autentic al expresiei sale. Itinerariul de cunoaştere şi de contestare al romantismului european este reprodus de cel rus.
Ca şi Puşkin, Lermontov este marcat de o ereditate complicată şi legendară, în egală măsură. În sângele lui nu curge, ca la Puşkin, sângele arapului lui Petru cel Mare, ci cel al unui scoţian mercenar, ajuns în Rusia la început de veac XVII. Din acest îndepărtat strămoş scoţian vine, poate, tentaţia romantică. Fascinaţia pe care o exercită asupra lui Lermontov spaţiul nedomesticit de civilizaţie, arhaicul, iregularul este una romantică. Romantismul este, în Europa, o afacere intelectuală cu origini scoţiene. Lermontov are în vinele sale acest temperament poetic şi vizionar al celţilor.
Asemeni lui Puşkin, Lermontov descoperă orientalismul, pe care îl va topi în magma artei sale. Ofiţerul ce scandalizează în saloanele elegante este expediat în exil spre Caucaz, acolo unde Rusia se angajează în lungile războaie coloniale ce durează până la mijloc de secol. Caucazul este, la Lermontov, după cum va fi şi la Tolstoi, un teritoriu ce conservă un set de virtuţi sălbatice, dar şi cruzimea pe care soldatul o descoperă în campaniile sale. Sudul se uneşte cu Nordul dinspre care vine Lermontov.
Din această sinteză se naşte structura hibridă a romantismului său. Frontiera colonială este mediul în care se petrece exilul său. Ea este, în egală măsură, un spaţiu de iniţiere şi de revelaţie. Prin Puşkin şi Lermontov, Sudul este absorbit în imaginarul rus, cu legendele şi cu tragediile sale.Pentru romanticii ruşi, Caucazul este alteritate, este diferenţă, este exotism, este pumnalul pe care îl evocă Lermontov în poemele sale, este răzbunarea pe care o practică muntenii, este frumuseţea feminină ce se refuză canoanelor europene. Caucazul este, în cazul rus, un Orient proxim, un loc al minunilor, al barbariei şi al războiului.
Romantismul lui Lermontov repetă marile gesturi ale romantismului european – pecetea lui ron este vizibilă în acest efort de emulare intelectuală. Dar Lermontov, asemeni lui Puşkin, nu are stofa unui epigon mediocru. Sursele occidentale dialoghează cu tradiţia locală, în căutarea acelui grăunte de geniu herderian pe care fiecare naţiune îl posedă.
„Demonul“ este exerciţiul grandios în care claviatura romantică a poemului epic şi dramatic este exploatată simfonic. Fiinţă damnată, condamnată la solitudine şi răceală eternă, demonul lui Lermontov explorează geologia romantică a munţilor din Caucaz. Castelul, mănăstirile, potecile gruzine sunt integrate în geografia romantică europeană. Piscurile şi hăurile sunt alăturate în acest domeniu peste care se apleacă umbra demonului. În mişcarea de seducţie cosmică a Demonului se simte un suflu eminescian. Ca şi Manfred sau Lara, Demonul este un suflet care nu poate fi încătuşat. Eternitatea este închisoarea îngheţată în care îşi petrece eternitatea.
Un erou al timpului nostru
Dar Lermontov nu este doar creatorul de mit poetic, ci şi cel care propune, o dată cu romanul său,un personaj-legendă, unul fără de care literatura rusă este imposibil de imaginat. „Un erou al timpului nostru“, cu al său enigmatic Peciorin, a fost citit, previzibil, ca o proiecţie a scriitorului însuşi. Peciorin sunt eu, ar fi trebuit să exclame Lermontov. Dar Peciorin nu este doar dublul lui Lermontov, el este, cum sugerează chiar prefaţa sa, imaginea unei întregi generaţii. Încă o dată, afinitatea cu Puşkin este frapantă. Romanul lui Lermontov consacră, ca şi „Evgheni Oneghin“, un moment în evoluţia spiritului rus. Proza lui Lermontov inaugurează un parcurs şi o tehnică de investigare a abisalităţii. „Omul de prisos“ al lui Turgheniev se află în acest text, ca potenţialitate. Demonii lui Dostoievski vin şi ei de aici, cu întreaga lor frământare şi cu şirul lor de acte şi de gesturi.
Ppuşkin şi Lermontov fondează, în aceeaşi măsură ca şi Gogol, proza rusă. Romanul lui Lermontov este dominat de acest joc al oglinzilor paralele. Silueta lui Peciorin se reconstituie din evocările celorlalţi, dar şi din însemnările sale. Este aici o strategie subtilă, ce permite menţinerea ambiguităţii fecunde. Peciorin îşi păstrează, intactă, enigma. Exerciţiile sale crude nu pot fi explicate raţional în totalitate. Din mantaua lui Lermontov ies nu doar personajele lui Dostoievski, ci şi cele ale lui Nabokov. Dacă primele duc mai departe demonismul lui Peciorin, eroii lui Nabokov sunt variantele ludice şi post-moderne ale acestui ofiţer cu înclinaţii bizare. (Ca un detaliu ce are relevanţa sa, Vladimir Nabokov traduce în engleză, împreună cu Dmitri, fiul său, textul lui Lermontov. Este un alt omagiu pe care Nabokov îl aduce tradiţiei literare care este patria sa, până la capăt.)
Ca şi în Demonul, geografia Sudului este înscrisă în matricea imaginarului lui Lermontov. Peciorin este ofiţerul ce participă la campanii, iar aici suprapunerea cu destinul lui Lermontov a încurajat o lectură reducţionist- biografică. Aventurile lui Peciorin sunt inseparabile de aceste avataruri exotice ale feminităţii. Atracţia Sudului este atracţia acestui sânge ce curge în vine şi pe câmpuri de bătălie.
Peciorin este, ca şi Oneghin, emblema acestei vârste în care literatura rusă experimentează un romantism impur şi plin de seve. Romanul lui Lermontov nu are nimic datat, nimic clasicizat, nimic prăfuit. El este manifestul unei proze ce cultivă subtilitatea, rafimamentul şi taina. Polifonia romantică a lui Lermontov este parte din masca geniului său.