Din 22 decembrie 2024, de când am aflat că s-a stins, amintirile legate de prof. Alexandru Niculescu (n. 20 august 1928) mă copleșesc, așa cum se întâmplă de fapt cu toți cei care l-au cunoscut, l-au prețuit și l-au respectat. Am constatat acest lucru în mesajele schimbate în ultimele zile din decembrie trecut cu prietenii săi din țară și din Italia, cu foștii elevi și cu foștii săi colaboratori sau din știrile care au circulat pe diversele rețele de socializare ori în articolele publicate în presă, cele mai multe fiind publicate în ziare regionale și de circulație națională din Italia.
Înconjurat de soție, prof. Florica Dimitrescu, de fiul său, istoricul Adrian Niculescu, profesor la SNSPA, și de medicii care l-au îngrijit în ultima vreme, profesorul Al. Niculescu a trecut pragul dintre cele două lumi după o lungă suferință. A fost condus pe ultimul drum de familie, de foști elevi și prieteni dintotdeauna, ca Doina Rodina-Hanu și Alexandru Ciolan, și de numeroși reprezentanți ai comunității academice și culturale din București: prof. Sanda Reinheimer Rîpeanu, care a preluat conducerea Departamentului de Lingvistică romanică, Spaniolă și Portugheză după plecarea profesorului Niculescu în exil în Franța, în 1983, romanista Alexandra Cuniță, reprezentantă a prestigioasei școli românești de lingvistică franceză, anglista Alexandra Cornilescu, fondatoarea actualei școli de anglistică de la Universitatea din București, una dintre cele mai importante din Europa de azi, neobosita italienistă Doina Derer – toate colaboratoare și înalte repere morale și profesionale ale Facultății de Limbi și Literaturi Străine; remarcabilele profesoare Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mioara Cvasnîi-Cătănescu, de la Facultatea de Litere, prof. Mihai Zamfir, fost ambasador al României la Lisabona și la Brasilia, Ana Blandiana, prof. Sorin Alexandrescu…
Ultima conversație cu prof. Al. Niculescu am avut-o în aprilie 2024, referitoare la prefața pe care a semnat-o și care deschide volumul bibliografic de lusitanistică românească. Această lucrare a fost lansată în septembrie 2024, cu prilejul aniversării a 50 de ani de existență a secției de portugheză de la Universitatea din București. Secția a fost înființată grație strădaniei profesorului Niculescu, în 1974. A fost ultima sa mare realizare în țară, înainte de a pleca în pribegie în 1983, în Franța, unde a devenit o voce sonoră și respectată a exilului românesc.
În Franța, a lucrat ca profesor (1981-1986) la Catedra de Limbă și literatură română de la Sorbona, iar în 1986 a ocupat, prin concurs, postul de profesor titular al Catedrei de Limbă, literatură și civilizație românească de la Universitatea din Udine, universitate convertită ulterior într-un puternic centru de studii românești în Europa. Pentru meritele sale remarcabile, Ministerul Învățământului Superior din Italia i-a atribuit, la pensionare, prestigiosul titlu de profesor emerit.
Durerea noastră și a prietenilor din țară, din Italia și de pretutindeni rămâne profundă, acum când profesorul Al. Niculescu a intrat în lumea tăcerii, lângă bunul său prieten Marco Cugno, lingvist și unul dintre cei mai importanți traducători de literatură română în italiană, profesor de limbă și literatură română la Universitatea din Torino. Însă amintirea sa va dăinui în gândurile și în inima lui Lorenzo Renzi, a lui Bruno Mazzoni, a Laurei Vanelli, a lui Alvaro Barbieri, Alvise Andreose, Guglielmo Cinque, Alessandro Zuliani, Dan Octavian Cepraga sau a Laurei Miani și a tuturor celor care l-au cunoscut și l-au iubit.
Lingvistica romanică din România îi datorează enorm profesorului Al. Niculescu. A introdus în circuitul științific de la noi nume importante în cunoașterea istoriei limbilor romanice, de la Isidoro de Sevilla (cca 560, Cartagena – 636, Sevilla) la școala contemporană de romanistică din Italia: Gianfranco Folena, Carlo Tagliavini, Lorenzo Renzi, D’Arco Silvio Avalle, Aurelio Roncaglia și Giuseppe E. Sansone, dar și din alte centre prestigioase din Europa, recunoscute pentru excelența rezultatelor cercetărilor în domeniu. S-a bucurat de prietenia și prețuirea celor mai renumiți romaniști ai timpului, cu care a și colaborat în realizarea unor proiecte științifice: Alf Lombard (Lund, Suedia), Carl Theodor Gossen (profesor elvețian, cu care a fost însă coleg de departament la Universitatea din Viena), Klaus Bochmann (Leipzig, Germania) etc.
A fost, neîndoielnic, cel mai cunoscut și iubit romanist român din a doua jumătate a veacului trecut. Lucrările cu care profesorul Al. Niculescu a îmbogățit bibliografia de lingvistică romanică rămân cercetări de referință ale acestei discipline. Prin seria de volume Individualitatea limbii române între limbile romanice a rezolvat multe necunoscute și dileme din istoria limbii române, iar prin analizele dedicate unor texte literare, a adus un omagiu de neuitat creatorilor contemporani de frumuseți artistice prin cuvinte. Pentru centrele de studii românești din Italia, împreună cu prof. Florica Dimitrescu, a publicat o antologie de texte vechi, extrem de utilă, folosită în seminarele de lingvistică românească sau romanică și la noi în țară și în multe universități din Europa: Testi romeni antichi (secoli XVI-XVIII), a cura di Alexandru Niculescu e di Florica Dimitrescu, Padova, Antenore, 1970. Multe dintre articolele sale despre tendințele și fenomenele din româna contemporană sau despre poezia pe care o aprecia pentru mesajele transmise și pentru valoarea sa estetică au apărut în anii ‘70 și la începutul anilor ‘80 în „România literară”.
Personal, îi datorez enorm profesorului Alexandru Niculescu: formația mea de romanist, cariera universitară, primele articole și recenzii – scrise la îndemnul său –, precum și multe prietenii spre care el mi-a deschis ușa.
Rămân de neșters pentru mine numeroasele sale manifestări de generozitate și de spontană și sinceră omenie. Am fost deseori martor când i-a ajutat pe cei din jur în momente de cumpănă. Profesorul Alexandru Niculescu fost un mare risipitor de lumină și de bunătate.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Coman Lupu
Asociaţia italiană de Românistică deplânge trecerea la cele veșnice, la data de 22 decembrie 2024, la Paris, a primului ei preşedinte şi apoi preşedinte de onoare, profesorul, lingvistul şi romanistul de renume internaţional Alexandru Niculescu. A fost întemeietorul AIR la Roma în 1998, prima de acest fel din Italia, alături de Lorenzo Renzi, Marian Papahagi, Luisa Valmarin, Marco Cugno, Adriana Senatore, Bruno Mazzoni, Roberto Scagno, care i-au succedat pe rând la conducerea asociaţiei. I-au urmat Angela Tarantino, Dan Octavian Cepraga și Roberto Merlo, actualul preşedinte al AIR.
Cu entuziasmul şi spiritul de iniţiativă care l-au caracterizat întreaga lui viaţă, mentor, prieten sau coleg pentru cei mai mulţi dintre cei pomeniţi mai sus, Alexandru Niculescu a reuşit să coaguleze energiile unui grup important de românişti şi italienişti de primă mână, pentru a crea o reţea profesională şi culturală, în folosul Italiei şi al României, cunoaşterii lor reciproce, schimbului de profesori şi studenţi şi, nu în ultimul rând, traducerilor dintr-o limbă în alta. S-a format din mers, prin studiu şi profesionalism, prin implicarea instituţiilor culturale şi de învăţământ ale celor două ţări, o resursă umană şi de specialişti care a permis continuitatea dintre generaţii în conformitate cu idealurile iniţiale ale Profesorului. Dăruit cu o viaţă lungă, dotat cu un mare interes pentru tineri şi carierele lor, a ştiut să mobilizeze oamenii la timpul potrivit pentru a face să dureze ce a început, în spiritul iniţial al AIR. Mare iubitor al italianei, al literaturii şi al culturii române şi italiene şi la fel de neobosit cercetător în domeniul mai larg al romanisticii, s-a ocupat şi de recuperarea memoriei foştilor românişti italieni. A fost profesor la universităţile din Bucureşti, Padova, Viena, Paris IV Sorbona din Paris şi la Udine, unde a fondat în 1986 Catedra de Limba şi Literatura română şi de unde s-a pensionat în 2002 ca profesor emerit.
Om al valorilor culturale împărtăşite şi al dialogului european, a fost distins în Italia cu titlul de Cavaliere dell Ordine della stella della solidarieta italiana şi a fost membru de onoare al Academiei Române.
Luisa Valmarin şi Bruno Mazzoni
în numele AIR