Dramaturg la „Schaubuhne“ din Berlin, colaboratorul apropiat al regizorului Thomas Ostermeier, cu care a lucrat constant, Marius von Mayenburg este și un autor de texte dramatice ancorate în realitățile societății de astăzi. Teatrul scris de el este incomod, deranjează, irită, tot așa cum o fac și subiectele pe care le dezbat personajele lui. Diferit de Sarah Kane, fără cruzimea imediată și dezgolită complet, stilul lui Mayenburg a creat un anumit tip de problematizare, o provocare a creatorilor – regizori, actori – de a ieși din clișee. Scriitura lui este tranșantă. În planul doi, o voce secundă, un tip de comentariu filosofic, de ecou meditativ prelungit al poveștilor, care încarcă textul de tensiune. Deseori, de o tensiune care se amplifică pe măsură ce planurile se complică, iar dramatismul se instalează definitiv. În spațiul nostru teatral, dramaturgia lui Mayenburg a prins foarte tare, s-a jucat și se joacă constant, „Chip de foc“, „Urîtul“, „Copilul rece“, „Martiri“, „Perplex“, „Plastic“. Unul dintre regizorii cu cheie la această scriitură este Cristian Theodor Popescu, spectacolul „Ex“, de la Teatrul Mic, fiind, poate, una dintre cele mai puternice montări din ultima vreme.
În 2017, Mayenburg scrie „Peng“, imediat după alegerea lui Donald Trump, căreia i-a urmat cea a lui Erdogan, Putin, Orban. Protagonistul, Ralf Pan, este prototipul unui monstru. Nașterea și asensiunea lui, relațiile pe care le are cu toți cei din jur, de la părinți, bonă, profesorul de vioară, sînt analizele unei tipologii. O analiză fără menajamente. Poate că, în plus față de ce a scris pînă în acest moment, dramaturgul introduce un filon ludic care înfășoară țesătura abil îi oferă iluzia unei receptări ușoare. În profunzime, „Peng“ este un text dur. Este un studiu de caz. Este urmărirea sub lupă a unei patologii. Greu digerabilă.
Ultima premieră a Teatrului de Comedie propune, la Sala Studio, un manifest al unei generații de artiști. „PAM“, așa este tradus titlul piesei lui Mayenburg, are dublă față, ca o monedă cu două ipostaze. Pe de o parte, urmărește portretul devenirii unui dictator, a unui tip care își definește puterea și forța manipulării ca principii de supraviețuire și existență. Pe de altă parte, regizorul Alex Bogdan și trupa sa semnează un spectacol protest față de devierile și alunecările formelor de putere, de insinuare a lor în conștientul și subconștientul colectiv, a capcanelor aberante, dar funcționale, ale oricărui context favorabil propagandei. „PAM“ este o operă rock. Un pamflet care își personalizează discursul cu accente autohtone, lozincarde, periculoase. După șapte ani de la data apariției piesei, Trump este reales președinte. Iar la noi, gogorițele extremiștilor vînd bine accesul la putere. Cu atît mai puternic spectacolul. Intransigent, învăluit într-un ludic deviant. Fiindcă despre deviere este vorba. Spectacolul este despuiat de perdele și filtre. Studiul patologiei nu este doar al acestui Arturo Ui contemporan, recognoscibil, ci și al unei societăți cu semn invers. Care modifică normalitatea și proclamă anormalitatea regula după care se fac jocurile puterii astăzi. Autorului nu-i place ironia. Regizorul o ocolește din plin, pentru că simte extraordinar miza. Nota spectacolului este însă cea a cinismului. Și cred că este cheia corectă a acestui manifest visceral, asumat cap-coadă de regizor și de actori. Poate că anume tonalități sînt disonante, poate că lungimea începutului ar trebui puțin ajustată, ca și anumite calibrări de ritm, de măsură, ca aciditatea să aibă desenul dorit de regizor. Precizia față de cuvînt a dramaturgului, finețea cu care face autopsia patologiei lui Ralf Pan, nu pică în niciuna dintre capcanele vreunei ideologii. Asta este ceva de care autorul se ferește dintotdeauna, nu caută să arate fla-fla-urile unei societăți, ci viscerele ei. Nu judecă. Nu este interesat de corectitudine politică, ci de inversul ei, ca „politicul să devină relevant. Altfel, se ajunge la o predică bisericească, care le propovăduiește celor care gîndesc ca noi. Ceea ce ar fi plictisitor și deloc provocator pentru intelect. Dacă văd ceva groaznic, asta mă pune în mișcare“, mărturisea Marius von Mayenburg. Sîntem tot mai fragilizați de ce se petrece în lumea asta și cu noi, implicit, mai divizați, scindați de scandaluri și verdicte dictate pe rețelele sociale, de imagini false, trucate, generate încontinuu, sufocante. Absorbiți de mirajul virtualului și de certitudini, sîntem mai puțin vigilenți față de ce este în realitate. De breșele care apar și aduc în centrul nostru monștri. Eliberați de atenția noastră, se furișează și ajung în prim-plan. Tot așa ca PAM, Ralf Pam.
Alex Bogdan vede ce este groaznic în jur. Acum. Sîntem prizonierii propriului punct de vedere. Agresivitatea este instalată în societatea de astăzi. Cercetarea ei l-a pus în mișcare pe regizor, cu motoarele turate la maximum. Distribuția spectacolului este impecabilă. Aleasă fără greș, ca să susțină perfect „exorcizarea“ lui. Scena intimă de la sala Studio, exploatată și explorată inventiv de scenografia Clarei Ștefana, este spațiul unui delir. Verbal, mental, gestual al unui monstru, al unui sociopat. Timp de două ore sîntem captivii lui. Ai celor care îi flatează și îi sporesc, astfel, boala. Părinți, bonă, profesorul de vioară. Și noi. Cei atrași de siguranța și de „bici“ul lui PAM. Al celor ca el. Ce resort interior al frustărilor sau al dezamăgirilor, al informării superficiale sau dirijate determină ascensiunea lui Arturo Ui astăzi? Mergeți să vedeți acest spectacol. Mi se pare că în Alex Bogdan textul acesta s-a topit. A așteptat să fie arătată forma asta foarte, foarte personală. Ca un strigăt gigantic care și-ar dori să oprească lumea în loc, să se scuture de șabloane, de sarcofagele eu-lui deteriorat. Regizorul are control asupra demonstrației lui apăsate. Sînt spectatori care nu suportă. Fie textul, fie intensitatea montării. Și pleacă pe parcursul reprezentației. Deși nu face plăcere nimănui, deși este un act ce lasă în urmă respectul, și despre asta este vorba pe scenă. Aș spune că este reacția in extremis pe care producția o declanșează. Care irită ca un disconfort sufocant.
Nu am înțeles exact de ce rolul lui Ralf Pam este in terpretat de o actriță, într-un travesti lejer, ne-forțat, dar nici nu mă interesează neapărat dacă ce și cum joacă Cătălina Mihai este argumentat și susținut. Și este. Într-un tur de forță pe multe voci ale cinismului. Am mai spus, am mai scris și repet: există actori tineri care duc cu talent și pregătire complexă cam tot ce este puternic acum în teatrul românesc. Care fac roluri mari, în toate registrele. Cătălina Mihai este printre aceștia. După două demisii – una de la Teatrul din Constanța și cealaltă de la Teatrul de Ploiești – după roluri pe care le joacă la Național, la Metropolis, Cătălina Mihai face parte de curînd din trupa foarte bună a Teatrului de Comedie. Iar rolul acestui sociopat, un lider macho intruziv și abuziv, „manelist“ și protagonist al unei comedii negre, teribile este un prilej pentru cunoașterea calităților ei actoricești și conducerea lor chiar dincolo de limite, dacă ele există aici. Acest PAM al Cătălinei Mihai pare ubicuu. Ia cu asalt scena și sala, controlează acțiunea, secvențialitățile devenirii unui dictator. La scară mică, imediată și, oricînd, la scară mare. O face cu voci diferite, cu atitudini corporale diverse, trepidante, cu accentele ce cad greu pe anumite cuvinte, sloganuri. Un delir ca un tsunami actoricesc. Dan Rădulescu, Dominick, tatăl, și Andreea Samson, Vicky, mama, ies din anumite tipare în care i-am văzut, deși fiecare luptă mereu cu alunecarea asta periculoasă. Marionetă penibilă fiecare, de treabă și nu prea, etichetabili și nu tocmai, păstrînd aparențele în comunitate și explodînd oribil dincolo de ea, Andreea Samson și Dan Rădulescu joacă în dublă cheie, cu un umor elaborat de tehnica actoricească, un umor negru care definește, de fapt, doi tembeli periculoși. Se chinuie să împace aparențele și își dau arama pe față de cîte ori ies din prim-plan. Sînt părinții lui Pam, pe care îl consideră un copil genial. Măștile cad mereu și personajele sînt și mai crude. Construcția asta devolatoare este și ea dublată și exacerbată de „filmul în film“. Un regizor infatuat filmează ca într-un real play cazul Ralf PAM. Toți par că îi urmează indicațiile regizorale ca să dea bine pe cameră. Este prima oară cînd îl văd pe Eduard Buhac, Tom, regizorul de film aici, un tînăr întors după ce și-a încheiat studiile de actorie la Londra, LAMDA, la cea mai prestigioasă școală, singurul român care o absolvă. Alex Bogdan îi încredințează acest un fel de alter ego, pe care îl face vizibil printr-o subtilă știință a manipulării, exagerînd tonalitățile, gestica, mimica, afectarea în sine. Lucian Ionescu și Smaranda Caragea, cei care interpretează cîte cinci personaje fiecare, sînt extraordinari, repuși în valoare, solicitați de regizor în ipostaze în care nu i-am mai văzut, scoși din clișee, cu precădere Lucian Ionescu, versatili, flexibili, proaspeți în fiecare apariție, modificînd minimal cîte un accesoriu sau un element de costum. Distribuția aceasta mi se pare perfectă pentru tot ce vrea să „urle“ montarea lui Alex Bogdan pe textul lui Mayenburg. Nu-ți dai seama dacă ești în ficțiune sau în realitate, dar ești conștient de la început și pînă la sfîrșit că performanța actorilor copleșește. Și că fără ea, totul ar fi putut fi gol și în sine.