Probabil că descrierea anului cinematografic abia încheiat ar trebui să înceapă cu imaginea care, plasată în centrul galei primelor premii importante pe 2025, Golden Globes (desfășurată la Los Angeles înainte să înceapă incendiile), avea să miște pe toți compatrioții care au privit-o. E vorba, desigur, despre discursul româno-americanului Sebastian Stan, nominalizat și la categoria Dramă (pentru rolul lui Donald Trump în The Apprentice), dar premiat la categoria Comedie sau muzical pentru rolul din Un bărbat diferit/A Different Man. Discursul lui de mulțumire, în care a amintit de originea sa română, a mulțumit mamei sale „pentru tot“ și a rostit foarte clar „I love you, Romania“, a emoționat până la lacrimi mulți privitori, care au povestit pe Facebook ceea ce au simțit. A fost, cu siguranță, momentul care ne amintește că cinema-ul este o artă care poate mișca mulțimile, căci ne-a reactivat în memorie versurile lui Alecsandri „Și nu era, zău nimănui, în piept inima rece.“
Iar dacă măsurăm succesul unui film românesc în impactul asupra publicului, nu putem să nu amintim efectul lungmetrajului ce s-a întors de la Festivalul de la Veneția cu patru premii, Anul Nou care n-a fost de Bogdan Mureșanu: Premiul secțiunii Orizzonti, Premiul FIPRESCI, Premiul pentru scenariu Bisato d’ Oro și Mențiunea pentru contribuție cinematografică deosbită a unui tânăr până în 40 de ani acordată operatoarei Bóroka Biro. După un neașteptat succes în rețea (unde a avut un box office de aproape 600.000 de dolari), filmul a fost proiectat la TVR3, când se aniversau 35 de ani de la Revoluția română și și-a început prezența pe Netflix. Reacțiile „simplilor spectatori“ au fost entuziaste și, de asemenea, împărtășite în multe postări pe Facebook, dar s-au găsit și cusurgii care să acuze umorul distanțator al unor situații și replici ori să afirme că Orizzonti nici nu e chiar o secțiune importantă. Scuze, dar aș aminti că Orizzonti este exact secțiunea venețiană care cultivă inovația estetică și elanurile experimentaliste, în secțiunea principală competitivă fiind preferate, în general, lungmetrajele purtând semnături consacrate. Filmul lui Mureșanu a mai fost selectat și premiat la 15 festivaluri internaționale și a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film, categoria FIPRESCI.
Vorbind despre succese românești, nu putem omite un alt film care s-a întors cu premii importante de la festivaluri importante, Trei kilometri până la capătul lumii de Emanuel Pârvu, Queer Palm la Cannes și Premiul universitar al Academiei Europene de Film. Iar printre succesele anului trebuie amintit și Moromeții 3 de Stere Gulea, bazat pe stop cadrul biografic 1954 al scriitorului Marin Preda, un lungmetraj care a întreprins un mare turneu de lansare în țară, unde uneori a făcut parte din prezentarea Trilogiei Moromeților, acum prezentat și la Festivalul internațional de la Rotterdam (30 ianuarie-9 februarie). Pentru noi, lungmetrajul marchează încă un record: box office-ul filmului, 23.310 spectatori. Pentru că anul 2024 a fost unul al relației speciale dintre cinema-ul românesc și literatură, trebuie să menționăm neapărat Săptămâna Mare, adaptare non conformistă a nuvelei O făclie de Paște de I.L.Caragiale, semnată de Andrei Cohn, premiată la Festivalul de la Berlin cu un premiu al criticii internaționale. Anul trecut a mai înregistrat un debut promițător, al Anei Maria Comănescu, cu road movie-ul Horia. Se reține și biopicul dedicat lui George Enescu, Enescu, jupuit de viu de Toma Enache, marele compozitor neavând până acum niciun film dedicat personalității lui celebre.
O altă caracteristică a anului cinematografic trecut este valoarea documentarelor. Se și spune că 2024 a fost „anul documentarului“ și, dacă ne uităm la Tata de Lina Vdovâi și Radu Ciorniciuc, coproducția România-Țările de Jos, premiat și la Astra Film Festival și ales preferatul publicului la Les films de Cannes a Bucarest, avem o convingătoare confirmare. Nu putem omite succesul documentarului Nasty de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu, dedicat marelui campion al tenisului Ilie Năstase, prezentat mai întâi la Cannes, pentru a deveni apoi protagonistul uneia dintre cele mai de succes caravane a filmului românesc din vară. Foarte bine cotat a fost și documentarul lui Andrei Ujică despre grupul pop Beatles,Twist-Things We Said Today, prezentat la Veneția. La Festivalul de film documentar Astra Sibiu a fost premiat, drept Cel mai bun film românesc, Alice on/off de Isabela Țenț (după ce obținuse la TIFF Premiul secțiunii Zilelor Filmului Românesc), un portret îndelung elaborat al unei tinere care practică expunerea sexy online. Și Maia-Portret cu mâini i-a adus Alexandrei Gulea un trofeu la Astra, Premiul pentru regie. Se mai pot adăuga pe lista documentarelor importante realizate anul trecut Ink Wash de Sara Tsorakidis, selectat și la Toronto Film Festival, ori Moartea lui Iosif Zagor de Adi Dohotaru, distins la Astra cu o mențiune. Merituos e și filmul de montaj realizat din fragmente de filme de familie redescoperite recent Pelicule de familie de Dan Curean.
Probabil că una dintre tendințele dominante ale cinema-ului românesc de azi este realizarea de comedii „de public“, având de obicei în centru actori foarte bine cotați la TV (vezi Căsătoria de și cu Mihai Bendeac, 2810.000 spectatori) sau pe Facebook, Moartea în vacanță (cu Mircea Bravo, de Cristian Iliușan, 310.000 spectatori) ori Tati-part time (de Letiția Roșculeț, cu Alex Bogdan și Eva Măruță-144.500 spectatori). E ceva rău aici? Sigur, au apărut multe filme „de consum“ de calitate îndoielnică, dar să nu uităm adagiul criticului italian Luigi Chiarini care spunea: „Filmul e o artă, dar cinematograful e o industrie.“ Adevărul e că cinema-ul nostru are nevoie, mai mult ca oricând, de rezultate industriale entuziasmante, pentru că pare cam abandonat de autorități. Numărul cinematografelor a scăzut de la 400, înainte de 1990, la aproximativ 100. Sigur, mi se poate reproșa că s-au schimbat și practicile de consum a filmelor, multă lume abonându-se la Netflix ori la alte platforme de streaming, care ajută la vizionarea noutăților (sau a titlurilor clasice) acasă. Totuși, nu se poate să nu semnalăm senzația de abandon atunci când vezi cum arată azi Bulevardul filmului din București, altădată frecventat intens de publicul dornic de diversitate repertorială. Sau, și mai depresivă, este parcurgerea Bulevardului Magheru, unde sălile de cinema cele mai frecventate până prin anii 2000, Patria, Scala și Studio, rămân închise, iar strada arată total abandonată, străbătută noaptea de șobolani. La recenta conferința organizată, la finalul anului trecut, de Europa Media, Forum Media Cinecreativ, unde au luat parte figurile-cheie ale industriei noastre cinematografice, am văzut și entuziasm, și dorință de a se folosi de sprijinul european acordat de fonduri cinematografice din partea participanților. Dar este, cred, nevoie și de susținere oficială de la noi. În ciuda contextului economic internațional aflat la cote critice, industria filmului poate aduce surprize plăcute, dincolo de premiile și recunoașterile internaționale impresionante.