Veritabil personaj al pestriței noastre lumii balcanice, Anton Pann a dus o viață plină de pitoresc, luându-și libertăți amoroase tipic romantice, deși nu a fost practic prin nimic romantic în ceea ce a publicat. Tradiționalist în substanță și popular în expresia operei, ultimul reprezentant al epocii vechi cu valențe orientale nu a fost un romantic, adică un adept al spiritului modern. Format spiritualicește la ceea ce se numește, îndeobște consolator, școala vieții, Anton Pann a posedat totuși câteva trăsături ale școlii romantismului, ce au putut fi consemnate doar parțial din partea biografilor în ceea ce este referitor la accidentata lui viață sentimentală. „Un «Anacreon în papuci» care plânge cu lacrimi adevărate“ – sună titlul unui capitol din monografia pe care i-a dedicat-o Paul Cornea (Anton Pann, Editura pentru Literatură, București, 1964). După internarea repetată în spitalul amorului, cu scurte perioade de convalescență în urma cărora a fost de consemnat o răpire de la mănăstire a unei fecioare de o frumusețe… răpitoare, cel care era dus de multe ori la biserică a trăit pentru o perioadă cu aleasa inimii de atunci, travestită în îmbrăcăminte bărbătească. Prelucrătorul cântecelor de pahar și de inimă grea și-a scris un epitaf al cărui prim vers „Aici s-a mutat cu jale“ înseamnă ceea ce înțelegem la o primă citire: jalea lui postumă – nu a celor mai mult sau mai puțin apropiați – încercată odată cu mutarea la cele veșnice. „S-a dus Pann, finul Pepelei“ și, chiar dacă fusese isteț ca un proverb, nu avusese noroc, în legiuirea prin cununie, decât de o căsnicie tripartită. Conducerea lui pe ultimul drum, într-o zi de noiembrie a anului în care se năștea autorul Nopții de noiembrie, nu a putut înșela aparențele. La cap îl plângeau cele două foste soții legitime, Zamfira și Catinca, iar la picioare se tânguiau oriental Anica și fiică-sa, alături de văduva de drept Tinca, împreună cu băiatul din întâia căsnicie, preotul Lazăr. Acest fiu, asupra căruia Pann avea mari îndoieli în privința paternității, se bucura, probabil, în sine, că defunctul tată anulase cu puțin timp înainte de moarte hotărârea de dezmoștenire consemnată în primul testament, redactat cu cinci ani în urmă. Nu se poate ști ce a fost în inima grea a celui care și-a dublat „n“-ul din numele de familie, pentru a marca apartenența la numele de familie, Pan(toleo)n. Hic sunt Pan(toleo)nes! Nu a fost nimic tragic prin ceea ce s-a petrecut romantic, fără note macabre, la mormântul lui Anton Pann, ci prin ceea ce a rămas din memoriile de dincolo de mormânt pentru istoria literară, deoarece sud-dunăreanul transplantat lângă Carpați marchează a doua vârstă a destinului tragic al balcanismului. După coborârea lui în mormânt, s-a pus o piatră tombală, în plină perioadă a europenizării postpașoptiste, și peste un anumit tip de literatură. Posteritatea lui Anton Pann cu un ochi râde și cu unul plânge, pentru că o conjuncție a contrariilor este de domeniul evidenței în atitudinile, în întreprinderile și în scrierile acestui lup singuratic ce a adulmecat pățaniile și proverbele veacului, față de care s-a poziționat mereu în mod distant. Văzut de Mircea Muthu ca fiind un homo duplex, posedând cele două ipostaze ianusiene, Anton Pann însumează și alte atribute decât acelea care l-au consacrat drept maestru al comicului pur. Marcând fruntariile dintre veacuri și vârste culturale, el a consolidat a doua vârstă a balcanismului românesc, prin echilibrul de atitudine morală, formală și estetică. Cunoscutul nostru specialist a demonstrat în Balcanismul literar românesc (Editura Paralela 45, Pitești, 2008) că, după balcanitatea tragică consemnată odată cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, elementele detectabile în cantemiriana Istorie ieroglifică prevesteau cea de a doua vârstă a balcanismului nostru literar, reprezentată de Anton Pann. Autorul dificilului poem Păunul „se ploconea răsăritean și moale“ în fața ilustrului precursor. Ion Barbu a militat „pentru o mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann“, iar Marin Sorescu ne asigură de o afinitate de-a fir a păr între cei doi: „[Anton Pann] avea mustață. („Mustața lui Ion Barbu se trage de aici)“ (Masca lui Anton Pann, în „Luceafărul“, nr. 38/1969, apud Anton Pann. Între spiritul balcanic și mirajul Europei, antologie de Constantin Mohanu, Editura Ager, București, 2005, p. 161). Autorul ciclului balcanic de poeme își lua libertatea îndreptățită să-l „căftănească“ și să-i investească poezia cu un sens profund și nobil – un joc secund mai pur.
Un ucenic din secolul următor, Nichita Stănescu, îi făcea veneratului înaintaș, care nu fusese un copil al secolului său, o smerită temenea: „Îmi aplec șira spinării/ Doar în fața ta și-a mării/, Deci/ Te sărut cel mai cuminte/ Pann Antoane pe cuvinte./ Pentru că/ Dumneata te ții călare/ Peste substantivul mare,/ Și/ Stai măreț și-ndrăgostit/ Cu fesul căzut în mit,/ […] Ca să am parte de glorii/ Eu îți pup șira spinării“ (Temenea la Anton Pann). Sesizând o apetență extraordinară a lui Anton Pann pentru cuvântul întors pe toate fețele, întors ca la… Ploiești, autorul Necuvintelor îi glorifica „spiritul ploieștean“ – adică râsu’-plânsu’ – pe care îl descoperea în „cântecele de rănire“ și în parabolele „plânso-cuvântare“. Se poate spune că râsul printre lacrimi iscat de umorul moralizator antonpannesc prevestește stănescianul râsu’-plânsu’. Pe de o parte, umorul lui Anton Pann înveselește, dar pe de altă parte ne amintește cu întristare că toate sunt pieritoare pe pământ, provocându-ne sentimentul zădărniciei celor lumești. În acest fel, veselia anecdotei a conviețuit în opera sa cu tristețea parimiei. Nichita Stănescu conchide matein: „Lui Anton Pann bănuiesc că i s-ar fi potrivit acea vorbă: e frumos de pică! Despre inteligența lui trebuie că i s-ar fi potrivit acea vorbă: e dat în Paște!“ (Temenea la Anton Pann, în „Luceafărul“, nr. 38/1969, apud Anton Pann. Între spiritul balcanic și mirajul Europei, ed. cit., p. 160). Dacă ar mai fi putut auzi cele spuse de finul ploieștean, Anton Pann s-ar fi apărat cu zicala „Nu grăbi cu Paștele“. Dar și autorul Argoticelor s-a abținut și nu a continuat, tot matein, cu „dat dracului“, pentru că s-ar fi arătat necuviincios față de o față bisericească ce s-ar fi apărat, în aceleași condiții ale ipoteticei contemporaneități, cu o altă zicală: „Pe mine câți câini m-au lătrat toți au turbat“. Anton Pann a fost plin de habotnicie în a „români“ linia melodică religioasă, aranjând și șlefuind textele din cântările liturgice. El traversa o epocă în care muzica bisericească suferea, ca atâtea alte lucruri în Țările Române, de înrâurirea ideilor inovatoare venite din Occident. Plin de… ifose, autorul Erotocritului își proclama cu ifosul desăvârșirea întru musichie bisericească.
Anton Pann nu avea idee că so – cietatea românească se schimba în mod radical, el nemarcând în scrierile sale trecerea spre nou, ci supraviețuirea vechiului. El a prelucrat, a prefăcut și a aspirat să desăvârșească lucrurile începute de predecesori: „A mâncat coliva tuturor autorilor de snoave, tuturor înțelepților, făcătorilor de doine, de cimilituri, a tuturor bacilor spuitori de Miorițe, s-a îmbătat criță cu proverbe și a plâns pe umărul literaturii populare, stropind cu lacrimi fierbinți Esopia, Floarea Darurilor, Alexandria, Povestea lui Arghir“ (Ibidem, p. 161). Într-o perioadă de propășire pentru Principate, Anton Pann nu a fost om al începutului (al pro-pășirii), ci al sfârșitului de drum: „Drama lui a fost de a fi trăit într-o epocă de incultură, bigotism, talentul original fiind considerat erezie. De aceea pentru securitate a trebuit să intre adânc cu fruntea în înțelepciunea și eposul popular, ca mortul cu întreg chipul în gipsul măștii sale. Dar dincolo de mască trebuie să-i citim originalitatea, care e atât de mare încât ne cutremurăm. Toți cei care au venit după el îi sunt datori într-un fel sau într-altul, măcar pentru exemplul înalt pe care l-a dat aici la porțile Orientului“ (Marin Sorescu, Masca lui Anton Pann, în „Luceafărul“, nr. 38/1969, apud Eugen Simion, Prefață la Anton Pann, Opere, I. Scrieri literare, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2020, pp. XXX-XXXI). Proprietarul de tiparniță Pann a contribuit, ca un adevărat iluminist, la instituționalizarea culturii românești. Dar se pare că, trăind în afara curentului de idei al vremii, „veneticul“ a fost cu totul detașat de spiritul realităților noastre naționale. În ciuda faptului că nu i se cunosc ideile despre revoluție, sud-dunăreanul emigrant a avut rolul pe care îl știm în compunerea imnului Deșteaptă-te Române. Fiind un spirit clasic, Anton Pann este greu de clasificat în epoca de interferență și de tranziție înspre modernitatea europeană dinspre fanariotism, el având o poziție moderată: „Pann nu se împotrivea modernizării în toate ramurile vieții particulare și obștești, dar nici nu se grăbea să-și pună giubeaua la naftalină“ (Paul Cornea, op. cit., p. 77). Cel „cu fesul căzut în mit“, după cum îl considera Nichita Stănescu, este de situat la întretăierea mai multor confluențe, la mijloc de Rău și Bun: spirit laic-spirit religios, literatură orală-literatura cultă, sat-oraș, oraș-mahala („Versurile lui Pann au un iz incomparabil de tejghea și de odaie cu pământ pe jos“ – Șerban Foarță, Prefață la Povestea vorbii, apud Anton Pann. Între spiritul balcanic și mirajul Europei, ed. cit., p. 136), Balcani Carpați, Răsărit-Apus. Izolat de efervescenta mișcare a literaturii pașoptiste, Anton Pann rămâne unul dintre scriitorii de seamă ai epocii sale, „că dacă versul trece, proverbele rămân“ – după cum spunea Ion Pillat într-un vers din Bătrânii.