La întoarcerea acasă după șapte ani de exil într-un trib vecin, Okonkwo și familia lui își dau seama cât de mult s-a schimbat viața în Umuofia, clanul nigerian descris de Chenua Achebe în romanul Lumea se prăbușește. Albii nou veniți predicau acum o altă religie, greu de crezut, conform căreia tradițiile locale ar fi fost greșite, întreaga lume fiind creată de un singur Dumnezeu, același pretutindeni. Din ce în ce mai mulți umuofieni se convertesc și își clădesc în Pădurea Neagră o biserică opusă vechilor credințe. Conform tradiției, în fiecare an, o procesiune a duhurilor strămoșești, numite egwuwu, sărbătoreau Zeul Pământului. Purtând o mască rituală, aceste duhuri erau de fapt membri ai tribului, ceea ce comunitatea, repectând tradiția, nu ținea să observe. La această sărbătoare, unul dintre convertiți, pe nume Enoch, tânăr și obraznic, se repede la un egwuwu și-i smulge masca de pe față. Ceilalți egwuwu îl înconjoară pe cel lovit și-l iau de acolo. De-a lungul nopții, Mama Duhurilor cutreieră clanul cântând și plângându-și fiul, spune ea, ucis. A doua zi, toți egwuwu din Umuofia, cu măști pe față, dau foc colibei lui Enoch și, fără să-l atingă pe pastor, dărâmă biserica. Albii aduseseră nu numai o religie nouă, ci și un nou guvern, care supraveghea tot ce se întâmpla în Umuofia, aplicând legi hotărâte undeva departe, într-o limbă necunoscută de localnici. Printre altele, aceste legi promovau mobilitatea și comerțul, ajutându-i pe umuofieni să câștige mai bine, dar impuneau, de asemenea, noi reguli de purtare. După asaltul împotriva bisericii din Pădurea Neagră, Comisarul Districtului (numit și trimis de acest guvern) îi invită pe cei șase conducători ai clanului la sediul lui. Li se pun cătușe și sunt închiși într-o cameră de gardă. Nu vi se va face nimic rău, îi asigură Comisarul, dacă veți coopera cu administrația pașnică pe care v-am adus-o. Ați atacat și ați distrus un lăcaș de cult, ceva cu totul nepermis sub conducerea reginei noastre, cea mai puternică din lume. Gardienii, membri ai clanului angajați de Comisar, promit să-i trateze pe arestați cu respect. Dar după ce Comisarul plecă, ei le rad părul de pe cap, îi țin timp de două zile în cătușe, fără apă și mâncare și fără permisie să-și facă nevoile. Ca să fie liberați, Umuofia trebuie să plătească o amendă mărită din proprie inițiativă de gardieni, care bagă diferența în buzunar. Când Umuofia se întrunește din nou în piața clanului, unul din cei șase conducători care fuseseră arestați, ia cuvântul: „Zeii noștri plâng, dragii noștri părinți plâng tot ce am văzut cu ochii noștri! Noi am rămas credincioși părinților noștri, dar unii din frații noștri ne-au părăsit și s-au alăturat străinului ca să-și murdărească țara. Părinții noștri nu și-au ucis niciodată frații. Dar omul alb nu ajunsese încă aici. Acum suntem nevoiți să facem ceea ce părinții noștri n-ar fi făcut niciodată.“ Okonkwo, tremurând de furie la marginea adunării, e primul care îi vede pe gardienii veniți să anunțe că: „Albul a cărei putere o cunoașteți prea bine a dat ordin ca această adunare să înceteze imediat!“ Okonkwo ridică maceta și într-o clipă capul gardianului zace alături de corpul îmbrăcat în uniformă. Când, însoțit de soldați și gardieni, Comisarul vine să-l aresteze pe Okonkwo, el nu e acasă. Câțiva vecini îi conduc în spatele locuinței, la copacul de care atârnă spânzurat trupul lui Okonkwo. În tradiția Umuofiei sinuciderea fiind un păcat contra Pământului, corpul nu putea fi înmormântat decât de un străin, fără nicio ceremonie. „Okonkwo a fost unul din cei mai mari oameni din Umuofia,“ îi spune Comisarului un vechi prieten al decedatului. „L-ați făcut să-și ia viața și acum va fi îngropat ca un câine.“ Comisarul nu răspunde. Se gândește la cartea la care lucrează și în care va scrie un capitol, sau poate numai un paragraf, despre ceea ce tocmai s-a întâmplat. Titlul cărții: Pacificarea triburilor primitive din Sudul Nigerului. Romanul lui Achebe se întreabă unde se află puterea. Aici, alături de oamenii legați de ea, cunoscându-i bine, depinzând de ei, și urmând obiceiuri, tradiții, adesea dar nu întotdeauna drepte? Sau departe, foarte departe, domnind neatinsă în numele unor legi greu de înțeles, considerate perfect juste, mereu înnoite și de fiecare dată obligatorii peste tot.