Acum vreo câțiva ani, nu prea mulți, a avut loc un val de eliberări din închisoare a unor infractori cunoscuți, posesori, în general, ai unor studii precare, când nu lipseau cu desăvârșire (fiind, desigur, conform lui Caragiale, „sublime”). Acești cetățeni se puseseră pe semnat lucrări, declarate științifice de către anumiți profesori, vorba aia, pe bune. Se dăduse – dacă vă mai amintiți – o lege sau ce-o fi fost, că nu prea semăna a lege, prin care li se tăiau o mulțime de zile de pușcărie dacă produceau/ scriau cărți. La literatură nu prea s-au repezit mulți, de fapt parcă deloc, dacă-mi aduc bine aminte, căci literatura nu prea are autoritate în ochii analfabeților. Dar studii științifice au emis câțiva, afirmându-și astfel o predispoziție ocultată până atunci de lăcomia de câștiguri ușoare, ilegale. Doctorate chiar nu-mi aduc aminte să se fi luat cu acele contribuții științifice. Deși, cine știe, poate că multe dintre cele cu care și-au garnisit bio-bibliografiile diferiți politicieni nu sunt prea diferite de acelea. Ce interesantă va fi, peste veacuri (?), o bibliotecă în care să figureze asemenea mostre ale civilizației noastre românești! Un fel de capsulă a timpului, referitoare însă numai la România democrată, membră NATO și membră UE! Încă. (n. mea – 25 nov. 2024.) Lucian Boia se întreba, acum câțiva ani, „de ce este România altfel?”. Întrebare justificată ulterior de legea care îi favoriza pe deținuții-scriitori. A se reține: nu scriitorii-deținuți. Producțiile lor puteau fi, în general, niște însemnări școlărești, e drept, făcute la vârste târzii, cam prea târziu pentru așa ceva. Dar parcă bacalaureatul luat la 30 de ani e mai la locul lui? Prin anii îndepărtați, când lucram la o revistă din Cluj, pe culoarul ce ducea la redactorul-șef, treceau adesea personalități de altădată, câte se mai salvaseră de tsunami-ul bolșevic. Aduceau mărturii despre un trecut în general falsificat de istoricii vremii, inclusiv de unii de la Cluj. Primind, prin grija regizorului Nicolae Mărgineanu, cartea de memorii a tatălui său, profesorul cu același nume, fotografia de pe copertă mi-a amintit figura luminoasă a unuia dintre acei oameni de altădată, pe care-i văzusem prin anii ’70. Arestat și condamnat arbitrar de regimul democrat-popular, profesorul Nicolae Mărgineanu (1908-1980) a rămas 16 ani în temnițele regimului. Vina profesorului era aceea de a fi studiat, se șoptea, în America. Mai era una, mi-am dat seama târziu: aceea de a fi aprofundat psihologia, o știință care nu convenea regimului. Aflu din această carte de memorii, intitulată Mărturii asupra unui veac zbuciumat, că fiul unui țăran ardelean ajunsese prin forțe proprii acolo unde nu aveau dreptul să ajungă decât cei din clasele exploatatoare – conform propagandei în curs în acei ani – dar și despre accesul său la universități strălucite din Vest, despre cariera sa științifică, apreciată de somități internaționale ale domeniului, despre discuțiile sale cu savanți iluștri din acei ani. Urmează, în anii când lui M. Sadoveanu i se aprinsese becul din Răsărit, pușcăriile bolșevice. Comparați, vă rog: Harvard, Yale, Chicago, Columbia, bursa Rockefeller, dar și Berlin și Paris, în anii ’30 ai secolului 20, cu : Malmaison, MAI, Jilava, Aiud, Pitești, Dej, Gherla, din 1948 și până în 1964. Condamnat într-un proces fabricat după moda stalinistă, profesorul Mărgineanu a fost înjurat, bătut, toți acei mărunți servitori ai NKVD-ului executând ordinele venite de la Moscova. Marele prieten de la Răsărit veghea ca asemenea oameni să nu se mai ridice. Evident de ce: ca să nu demonstreze că poate exista și altceva, un alt comportament, o altă etică, un alt adevăr. În fond, alți oameni. Oameni. Oameni ca Nicolae Mărgineanu își scriseseră opera științifică în libertate și plăteau pentru asta cu detenția politică. De aici și până la eliberarea înainte de termenul prevăzut în condamnările unor escroci de după 1990, pentru că ar fi scris cărți de știință se întinde vasta pârtie pe care a lunecat – în jos, cum altfel? – România. Câți dintre cei care au gândit și legiferat eliberarea aia a unor semi-analfabeți pe opera scrisă în pușcărie vor fi fiind posesori de doctorate plagiate? În fond, e normal să fie așa. Dacă analfabeții fac cărți, de ce să nu fie pedepsiți, și încă sever, cei care studiază, gândesc și produc opere considerate nepieritoare? Și să te mai întrebi de ce e România altfel? Să te mai întrebi cât o să mai fie așa? Aici, răspunsul pare simplu: cât timp lucrurile nu se vor schimba, cât timp prețul va înlocui valoarea, impostura, cercetarea serioasă și profundă, minciuna va înlocui adevărul. Cât timp? Sau: quousque tandem abutere […] patientia nostra?! Pe Catilina îl scot din ecuație. À bon entendeur salut!