Poeme de Ovidiu Baron
noapte neîncepută
am văzut o noapte neîncepută
un disc de întuneric plutind deasupra câmpiei
cobora uneori făcând iarba să tremure
gâdilând pământul
urca înapoi mai lăbărțată zumzăind ca o molie
prinsă-n perdea
un clopot am văzut
se clătina în vârful unui copac
dangătul lui era când de fier
când bătaie de toacă
avea gură clopotul și ochi avea
și niște urechi lungi de iepure
prin care scotea un fum negru
ca de mașini stricate
doi copii se țineau de mână
pe o alee șerpuind printre felinare
un vultur dând târcoale ca o amintire
rotindu-se beat ca o noapte rătăcitoare
și apoi am văzut o lumină și o căruță albă
în așteptare
timpul înainte
câteva zile nu mi-am amintit de nimic
trecutul era îngropat în cenușă
parcă nu mă născusem și nu auzisem de mine
iluziile deveniseră pietre efervescente care
făceau apa fântânii să tremure
degeaba am săpat galerii și am adulmecat tăcerile
întinse ca niște covoare la zvântat pe gardul gospodăriei străvechi
șarpele casei se uita la mine cu milă
tocmai el pe care îl omorâsem cu sapa
de câteva ori
odată cu zorii a început să mi se desprindă negura de pe ochi
și auzul a revenit în lumină
mai întâi prin cocoșul de tinichea de pe acoperiș
apoi prin zumzetul albinelor și țipătul de moarte al cucuvelei
timpul trecea pe drum ca o fată desculță
cu sânii goi
pe care vecinii o scuipau să nu se deoache
în depărtare dealurile se făcuseră câmpie albă și pădurea izvor
am adunat pământ roditor și mi-am făcut lipitură cu sânge
în curând de pe rănile mele aveau să cadă zgaibe de jăratec
oasele se îmbrăcau în țesuturi de splendoare și spaimă
timpul se plimba neschimbat înainte și înapoi
stele aprinse sub pleoape
un om drag se întoarce acasă
auzi poarta închizându-se apoi pașii grei pe alee
vezi la fereastră umbra mișcându-se
un contur mai negru decât noaptea însăși
uneori se roagă în curte, sub măr
„să te certe Domnul pe tine, diavole“
îngeri cuminți se așază pe ramuri
taie întunecimea cu aripile lor albe
credința te urcă la ei și se întoarce la tine
o mătușă mă întreba dacă voi plânge când va muri
dacă va observa măcar cineva
îți vei aminti de ziua asta calmă
de orezul cu lapte
dansuri de foc a văzut dans de fecioare
în pielea goală
în nopțile lui de angoasă și reverie
în bucătăria mătușii pereții erau vopsiți cu lapte
tavanul și flăcările din sobă
îmbrățișarea capul copilului apăsat pe sânii cărnoși
acasă e bine acasă e mama
sunt copiii nepoții cei care au fost și cei ce vor veni după ei
acasă a fost tata a fost mătușa
au fost moartea și îngerii
și totuși după ce plecăm cineva ne va vedea venind
ne va fi foame și din nori va ploua lapte cald
Poeme de Marcel Vișa
Câinii de pază ai întâmplării
Când am intrat în sat, haita de câini
m-a recunoscut fără ezitare.
Eram beat, pași clătinați, râsete,
dar tocmai asta părea să fie cheia –
mirosul greu, mersul clătinat, ritmul haotic al discuțiilor,
semnele cunoscute.
Ca niște câini din unități militare care te recunosc după uniformă,
dar te mușcă pe loc dacă ești îmbrăcat în civil,
au înțeles imediat cine eram. Am înțeles imediat cine eram.
Într-un fel, mi-au citit mișcările,
fără urmă de suspiciune, fără colți arătați.
Nu știu dacă simțeau mirosul alcoolului sau al întâmplării,
dar în noaptea aceea eram de-al lor.
Exil
Mă ascund sub pătură,
numărându-mi degetele,
reci ca zăpada.
Între mine și noapte –
doar abajurul palid al veiozei
și un perete de sticlă,
pe care umbrele se-nșiră una după alta,
palme și chipuri necunoscute –
o joacă de copii obosiți.
Pisica se strecoară prin unghere,
prin labirintul de sub casă,
la adăpost de frigul ce curge din ceruri –
spectru mângâiat de întuneric.
În mijlocul pădurii,
un bec aprins,
alimentat de săpatul sobolilor sub pământ.
Pe masa joasă, lângă sobă,
zac cuțitele –
lamele lor tocite de zgomotul sângelui.
Lumea se hrănește în tăcere
din tristețea, din muțenia lor de oțel.
Plec. Și tu pleci.
Rămân doar urmele palmelor noastre,
în praf.
Bunicul taie lemne în spatele casei, gârbovit,
învelește rumegușul în hârtie îmbibată cu petrol.
„Cu asta voi aprinde focul în zilele când va roade-n bârnele casei uitarea.“
Fumează din pipă ca și cum ar vorbi cu ziua de mâine,
iar tusea lui prevestește sfârșitul.
Oricum, de la o vreme, zilele reci vin
cu moarte, cu seri în care
umbrele te caută, iar visele
se prăbușesc fără ecou de la înălțime.
Toamnă, pagini șifonate de ziare vechi,
cu anunțuri la care nu mai sună nimeni.
Șopronul e ud și pustiu,
eu stau aici și desenez nori cu creionul chimic al bunicului
pe o foaie de caiet spălată de ploi.
Vinețiul cerului îmi apasă tâmplele,
sparg alune, iar piatra cade pe deget;
dar cine mai suflă să aline durerea?
Cine mai plânge în amurgul acesta sălbăticit de lipsuri?
Bunica, alături, împăturește cartea de rugăciuni,
iar eu mă întorc la ziarele mele vechi,
cu anunțuri la care nu mai sună nimeni.
Mă apropii de geam și amintirea ei dispare,
ca o fantomă prinsă într-un buffering etern,
ca și cum timpul ar fi obosit să ne mai păstreze vii.
Furtună pe cer,
cu vârtejuri și dâre de lumină…
Creionul chimic sfâșie aerul,
limba uscată a șarpelui scrâșnește, iar foșnetul frunzelor
e singura voce pe care o mai aud.
Și totuși, din adâncurile liniștii,
se ridică un sunet – poate doar o amintire a unei alte vieți,
sau poate strigătul nerostit al unui om care n-a apucat să-mi spună adio.
În spatele casei, umbra bunicului se apleacă tot mai mult,
ca și cum ar încerca să culeagă ultimul fir de lumină,
înainte ca ziua să se stingă complet.