Printre personalitățile culturii noastre de azi, Mihai Măniuțiu ocupă un loc special, datorită îmbinării organice a unei activități teatrale de vârf – ca unul dintre cei mai importanți regizori din ultimele decenii – cu o activitate literară la fel de susținută. Scrie poezie, scrie proză scurtă și roman și a debutat în literatură încă din 1982 (cu culegerea de povestiri Un zeu aproape muritor). Nu este singurul om de teatru care scrie, dar este cel care o face cel mai susținut, fiind prezent în viața literară la fel de mult ca și în cea dramatică.
Volumul antologic Soarele din oglindă, recent apărut, adună între copertele sale integrala poeziei lui Mihai Măniuțiu, la 25 de ani de la primul volum publicat, Istorii pe care n-am să le scriu (1998). Este un bun prilej nu numai pentru a încerca o situare a autorului în peisajul poeziei noastre contemporane, ci și pentru a corecta, eventual, unele erori de receptare perpetuate de-a lungul acestei cariere poetice bogate.
Cea mai frecvent întâlnită eroare este una explicabilă și, deci, venială: mulți critici, cunoscând cariera de excepție a lui Mihai Măniuțiu în teatru, s-au simțit tentați să caute semnele „teatralității“ sau ale „viziunii regizorale“ și în poezia sa. Căutându-le, firește că le-au și găsit. De prisos să spun că prezumția, fără să fie neapărat eronată, nu spune nimic despre personalitatea autorului. Mulți poeți sunt „teatrali“ și își „înscenează“ textele, deși nu sunt regizori. Lucian Blaga – despre al cărui dramatism subiacent creației poetice și filosofice Constantin Noica a scris un eseu excepțional – este numai un exemplu, dintre multe altele la îndemână. Poezia modernă, repet o banalitate, este în întregul ei artificială, atât în sensul depășirii convingerii naive că poate/ trebuie să concureze natura, cât și în cel al „regizării“ impulsului creator inițial (dacă e să-l credem pe Paul Valéry). Ceea ce ocultează această insistență prea apăsată asupra relației teatru-literatură, la Măniuțiu, este tocmai diferența netă dintre cele două forme de expresie a personalității autorului și, implicit, dintre cele două făpturi artistice care se înfățișează sub același nume. Mai simplu spus, poetul Mihai Măniuțiu există în sine, independent de regizorul cu același nume.
Faptul e vizibil încă de la textele din volumul de debut în poezie, Istorii pe care n-am să le scriu. Formal, acestea par a fi niște poeme în proză, căci Măniuțiu nu mai respectă aici convenția versificației. Practic, la lectură, nici urmă de proză. „Istoriile“ sunt niște tablouri lirice contemplate la persoana a doua, unele cu un anumit substrat epic, multe fără: „Dacă adormi și inorogi cu pielea ca laptele, cu blana strălucind de albeață se vor plimba, îmbietori prin visele tale, nu aștepta și nu îngădui ca ei să adoarmă. Corpul lor mătăsos și curat e oribil pătat de vise și se acoperă, în somn, de felurite semne – iar semnele viselor cu oameni sunt cele mai rele. Se spune chiar că ar fi de neîndurat./ Insomnia, vezi bine, e adesea – și nu doar pentru tine – o binecuvântare.“ Persoana a doua (ca și ironia, de altfel) e o modalitate de asumare prin detașare, când nu o preterițiune, adică un procedeu subtil de potențare a încărcăturii lirice prin denunțarea ei.
La fel și în volumul următor, Scene de masă, din 2001. Poetul se ascunde de prea-plinul emoției, ca în acest – ei bine, da! – poem patriotic scris pe de-a-ndoaselea: „O, memorie a îngenuncherilor…/ Suntem neutri! suntem neutri!/ Ne revărsăm, mai degrabă gelatinoși, în umbra coșurilor de fum înălțate pe tumuli./ Aici, rapiditatea distrugerii nu are egal. De fapt, intensitatea ei ne face incapabili de comparații./ Vorbesc despre «aici» ca despre un loc, ca despre o patrie./ (îngerii genunilor/ să se îndure de noi/ să ne miluiască)“.
Adesea, mi se pare că acel Mihai Măniuțiu care se rostește poetic este opusul celui care o face pe scândura scenei, chiar dacă, poate, sensul final al exercițiului artistic coincide. Dacă Dan C. Mihăilescu are dreptate, căutarea barochistă a meravigliei ar caracteriza personalitatea autorului. Deosebirea constă în direcția vectorului artistic: în timp ce regizorul caută să creeze catharsis-ul în spectator, poetul este răvășit de propria kenoză lirică. Uimirea sa ascunde un tâlc subtil ca un filigran, pe care cititorul este discret invitat să-l decodeze: „peștii mongolfieri – o specie hibridă, creată în laborator –/ înghit aer, se umflă și se ridică din heleșteul lor, plutind la/ suprafața bazinelor din hotelul Monjoy.“ Sentimentul acesta, al unor înțelesuri ascunse sub banalitatea cotidiană (sau, dimpotrivă, ca în poemul de mai înainte, al unor mici drame explodând sub fastul de operetă al lumii noastre) subîntinde o bună parte din creația sa lirică.
Pe măsură ce ne apropiem de prezent, constat că și poezia lui Măniuțiu se schimbă. Abandonează treptat forma poemului în proză, revenind la o versificație pe care o asociem mai ușor cu poezia și, mai ales, scoate la lumină resursele unei sensibilități religioase în sensul propriu al termenului, iar nu în cel dogmatic. Poetul dialoghează cu Divinitatea nu în forme catehetice, ci direct, cu un sentiment plenar al lumii văzute și trăite ca un Mare Tot: „când îi povesteam de isprăvile Tale/ mama mă dojenea:/ dumnezeu nu e un spiriduș/ e un tată mare și bun/ ține-l ascuns în inima ta/ dumnezeu nu e un spiriduș ghiduș// ba da mamă – ziceam – cum să nu fie!/ se ține numai de prostii de șotii/ pe cuvântul meu/ e ca la circ mamă unde m-ai dus odată/ numai că el e toți dresorii toate animalele toți clovnii/ jonglerii și trapeziștii/ și le amestecă și le aiurește în așa hal/ că leii zboară din frânghie în frânghie cu mingi luminoase/ în gură/ dresorii sar prin cercuri de foc în piscine cu spumă/ și cu smântână/ zebrele dansează step clovnii trag la țintă în spectatori/ cu monede de aur și căcăreze de oaie/ iar bolta circului se dă peste cap și-n ea apar găuri negre/ și supernove și extratereștri (care atei – care nu)/ iar el/ domnul-dumnezeu/ mic cât Tom Degețel/ stă cu ochii pe mine/ să vadă dacă mi-a ajuns distracția și-s gata să-mi fac lecțiile/ și să mă culc“. Această percepție minunată a unui univers ludic ascunde un înțeles fundamental: cel al atotputerniciei lui Dumnezeu, care, din punctul de vedere al unui copil, este doar un copil mai mare…
Pe această cale, a intuirii unor taine ce se ascund în lucruri, se strecoară și sentimentul tragic. Un tragic de factură contemporană, cum ar spune Jean-Marie Domenach. Adică un tragic al derizoriului, al degradării valorilor: „în cripta/ florentină/ pentru doar cincizeci de cenți/ capodopera se scaldă/ în plină lumină/ timp de trei (foarte prețioase/ și friguroase) minute/ după care reflectorul se stinge// […] dar asta nu-i tot/ deoarece/ în exact același moment/ deasupra ta/ departe/ (în vreme ce bâjbâi pe treptele dinspre ieșire)/ vezi cerurile străluminate/ jonglând/ jucându-se/ în același fel// 3 minutes of light –/ cerurile se luminează/ apoi/ fără ca vreo lumină să se stingă/ cerurile/ sunt mai oarbe decât întunericul// pentru numai cincizeci de cenți“. Înțelesuri și neînțelesuri se amestecă, în acest univers convulsionat, în care „aruncătura de zaruri“ nu mai poate „aboli hazardul“, întrucât hazardul este (în) însăși ființa lucrurilor: „jocul are doar două reguli –/ nu atingi nici o piesă/ înainte ca piesa să ia foc// când piesa e aproape scrum/ întinde mâna și atinge-o/ iar dacă începe să-ți ardă și mâna/ continuă/ să joci“. Se poate observa pe parcursul volumului Soarele din oglindă cum discursul lui Măniuțiu se schimbă, de la micile „narațiuni“ de început către un vers mai degrabă încifrat, când nu de-a dreptul gnomic, în care tropii se împuținează și rostirea devine albă, neutră. Poetul se contrage într-o exclamație lirică, în care este condensată mirarea de a (mai) fi în acest univers amestecat: „piciorul ăsta e încă viu/ tocmai a scrâșnit din dinți// mâna aceasta are încă degete vii/ arțăgoase// iar cotul este extrem de vivace/ izbind în coastele nopții// și noaptea geme/ vomează“.
Tocmai această transformare, vizibilă de la volum la volum, pune sub semnul întrebării invocata (de către unii critici) dependență a poetului de omul de teatru. În cei 25 de ani de când scrie poezie, Mihai Măniuțiu a evoluat în interiorul unei viziuni strict poetice, pe o traiectorie care se ghicea încă de la primele culegeri. Poet în toată puterea cuvântului, el articulează un discurs original, fără legătură cu generațiile sau curentele din lirica noastră contemporană, într-o deplină stăpânire a instrumentelor genului. Soarele din oglindă ne oferă o operă în devenirea ei și, totodată, universul întreg al creației unui artist de anvergură, pentru care arta este ipostaza predilectă a umanității, chiar dacă tot mai rar frecventată de către „omul recent“.