Alexa Visarion adună într-un volum (Zborul înalt al amintirii) o parte dintre amintirile sale, o prețioasă colecție a unuia dintre cei mai prolifici regizori de teatru și film din ultimele decenii. Cariera sa a început în 1970 cu montarea, la absolvirea facultății, a piesei Cartofi prăjiți cu orice, de Arnold Wesker, în scenografia colegului de generație Vittorio Holtier. Ca și la alți regizori importanți, născuți curînd după Război, Dan Micu, Alexandru Tocilescu, Iulian Vișa, debutul teatral al lui Alexa Visarion coincide cu o restrîngere a libertății în cultură prin „tezele din iulie“ (1971). Cu toate acestea, tînărul regizor de atunci a avut prilejul să îi cunoască și să vadă spectacole realizate în acel timp de Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, pe care îi recunoaște ca maeștri ai săi, dar și de David Esrig, Vlad Mugur. Toți vor emigra, ieșind de sub constrîngerile cenzurii, urmîndu-l pe Andrei Șerban, plecat încă din 1971. Alexa Visarion montează însă numeroase spectacole, realizează și filme, lucrînd cu actori dintre cei mai reprezentativi ai timpului.
Capitolele volumului sînt texte evocatoare, unele publicate anterior în periodice, care cuprind, în titluri, nume imposibil de omis dintr-o istorie a teatrului românesc din ultimii 50 de ani. Printre ei sînt regizori – Amintindu-mi-l pe Liviu Ciulei, Radu Penciulescu – vertical, curat, liber, Magia lui David Esrig –, dar și mai mulți actori: Toma Caragiu („prezență totemică, misterioasă“), Valeria Seciu, Olga Tudorache, Mircea Albulescu, Marin Moraru („actor cu sclipiri de geniu“) și alții. Dintre cronicari, Alexa Visarion îl evocă pe Valentin Silvestru și dintre scenografi, pe Vittorio Holtier. Dintre teoreticienii teatrului se desprinde figura lui George Banu, care are alături cuvîntul „neuitare“. În cuprinsul capitolelor apar și alți creatori de teatru pe care i-a întîlnit regizorul pe scene și în spatele lor. Dorina Lazăr, Florin Zamfirescu, Gheorghe Dinică, Radu Beligan sînt doar cîțiva dintre ei.
Întîmplările alese de autor pentru a pune în lumină personalitatea celor pe care alege să îi portretizeze sînt uneori cu haz, cel mai adesea încărcate cu duioșie și nostalgii, uneori deosebit de triste. Este firesc, pentru că majoritatea celor evocați au fost apropiați de regizor, au împărțit cu el momente bune și rele, iar în prezentul relatării se află dincolo de o cortină prin care aplauzele nu mai trec. Sînt însă și personalități pe care le mai avem din fericire printre noi: Victor Rebengiuc, Silviu Purcărete, Constantin Chiriac, Dorel Vișan. Despre toți, prezenți și trecuți, Alexa Visarion are cuvinte frumoase, oprindu-se la ceea ce este sau era luminos în existența și lucrarea lor teatrală. Cele peste o sută de spectacole montate și cele șapte filme de lung metraj ale regizorului i-au dat acestuia o experiență vastă și în privința naturii umane, precum și o înțelepciune calmă. Ca și în realizările sale regizorale, în scris Alexa Visarion nu caută spectaculosul și senzaționalul, ci este mai atras de profunzime și de înțelesul tainic al faptelor mărunte, semnificative pentru cine le poate descifra. Lectura este totuși plăcută, prin fluența narativă și expresivitatea dialogurilor, care nu lipsesc. Chiar dacă o frază nu s-o fi rostit tocmai așa, în urmă cu ani, autorul o redă credibil și potrivit. Astfel este ultimul dialog al lui Alexa Visarion cu Mircea Albulescu.
Într-o discuție pe care am avut-o cîndva cu regretatul Dinu Cernescu, din fericire autor și el al unor prețioase amintiri, acesta îmi spunea, pronunțînd numele unor mari actori, că ei sînt chiar niște fiare și să nu mi-i închipui cumva „ca pe niște fluturi“. În amintirile lui Alexa Visarion, „personajelor“ par să le fi crescut totuși aripi de himenopteră care le ajută să plutească în „zbor înalt“, deasupra scenei. Rețin dintr-un articol al lui Ion Cocora că Alexa Visarion este un regizor care își supune actorii la „chinuri“ privind înțelegerea și interpretarea rolurilor, obligîndu-i la asumare, fără să le ofere nicio variantă de a se strecura pe lîngă pătrunderea sensului. Amintirile regizorului îl arată însă într-o relație de mare empatie cu actorii și de mare admirație pentru virtuțile lor.
Cartea lui Alexa Visarion este de cel mai mare interes pentru cei care îndrăgesc teatrul și pentru cei care, citind-o, vor ajunge să se apropie de el. Autorul este, în formula prefațatorului, criticul de teatru Octavian Saiu, un „tezaur al memoriei culturale“. Aș mai spune că el este și un veritabil muzeu de portrete prețioase care se cuvine vizitat.