Ne sunt încă proaspete în minte scandaloasele „argumente“ invocate de judecători atunci când i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu: după 1965, au pretins ei, nu mai putem vorbi de violență și de tortură, există două fețe ale Securității, cea „rea“ – înainte de 1965 și cea „bună“ – după 1965. Exemple care contrazic această viziune aberantă sunt destule, iar acum avem încă unul, înfățișat pe larg în cartea istoricului Mihai Demetriade intitulată Țara unui singur om, cu subtitlul O microistorie a represiunii din anii 1970-1980 (Polirom, 2024). E un studiu masiv, de peste 450 de pagini, bazat pe minuțioase cercetări în arhive, ce reconstituie povestea unui om care, din cauză că luptă să-i fie respectate niște drepturi elementare, devine ținta unor acțiuni de violentă represiune din partea Miliției și a Securității.
Marin Chiriță, protagonistul acestei cărți, este un om simplu (are doar șase clase). Născut în 1930 într-un sat din Argeș, pleacă în 1957 la București și apoi la Constanța, unde muncește ca docher. Cu banii strânși de pe urma muncii sale istovitoare își cumpără haine și diferite alte obiecte, pe care le depozitează în cele două camere pe care le închiriase într-o comună de lângă Constanța. Proprietarul îl „toarnă“ la Miliție că are ascunse bunuri furate. De aici începe nebunia. Se face o percheziție, total ilegală, milițienii „se servesc“ cu anumite lucruri care îi tentează, apoi încă o percheziție, o anchetă penală, o privare de libertate de vreo patru luni și o internare în spitalul de psihiatrie. Toate astea se petrec în 1970-1971. De notat că Marin Chiriță avea antecedente: în Argeș refuzase să predea Gospodăriei colective pământul și utilajele agricole.
De aici încolo începe șirul lung de abuzuri cărora Chiriță le cade victimă. În primele capitole ale cărții, Mihai Demetriade face o serie de foarte utile disocieri pentru a defini termenii de „disident“ și de„opozant“. Marin Chiriță n-a avut nici pe departe notorietatea unor Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran etc. El a fost un opozant din simplul motiv că a refuzat să accepte comportamentul abuziv al Miliției și ulterior al Securității, care va prelua nu după multă vreme cazul. Fiul (fusese căsătorit și rămăsese văduv) și fratele lui emigrează în Australia și de acolo fac presiuni (memorii, manifestații publice) pentru a determina regimul de la București să-i dea posibilitatea să plece din țară, lucru pe care Chiriță îl refuză. Se vorbește despre el și la Europa Liberă, dar în mult mai mică măsură comparativ cu disidenții pe care i-am citat mai înainte. Marin Chiriță rămâne ferm în atitudinea lui: continuă să reclame acele percheziții ilegale și bunurile furate, precum și tratamentul la care este supus. Trimite scrisori lui Ceaușescu, evident fără răspuns. Protestează public, purtând pancarte și strigând lozinci anticomuniste, la Pitești (fusese obligat să plece din Constanța). Are abilitatea (și curajul) să invoce drepturile omului, să se raporteze la Paul Goma și la Carta 77. E urmărit, anchetat, supus unor expertize neuropsihiatrice, i se fac înscenări, demersurile pe care le întreprind rudele sale din Australia sunt catalogate drept manifestări „legionare“ (diversiune clasică). E iarăși închis, Securitatea își propune în mai multe rânduri să-l „neutralizeze“ (cum ar fi cu ocazia vizitei lui Gorbaciov în România). În Australia, protestele rudelor își ating scopul: autoritățile australiene iau în serios cazul Chiriță, cer explicații regimului de la București, iar Ambasada Australiei de la Belgrad (la București nu exista o reprezentanță diplomatică) plănuiește să stabilească un contact direct cu opozantul român. Regimul îi dă lui Chiriță un pașaport (cea mai comodă soluție de a scăpa de opozanți era trimiterea lor peste hotare), dar el refuză să emigreze. Fac aici un rezumat cam brutal, nu pot urmări toate etapele acestor teribile confruntări cu regimul pe care Mihai Demetriade le descrie în detaliu. Nu se știe când a murit Marin Chiriță, în 1990 încă trăia; autorul cărții nu a putut da de actul de deces al opozantului, act pe care îl solicita de altfel și fiul acestuia.
Unul din cele mai sumbre capitole ale cărții este acela în care vedem cum vecinii lui Chiriță participă, plini de zel, la persecutarea și umilirea acestui om care, în mod normal, ar fi trebuit să fie pentru ei un exemplu. Delațiuni, desigur, dar gesturi încă și mai abjecte – vecinii îi omoară găinile și îi otrăvesc câinele. La lansarea de la Iași a cărții, Mihai Demetriade a insistat asupra faptului că în această îngrozitoare operațiune pe care autoritățile o declanșează pentru a-l anihila pe Chiriță nu există niciun om bun: toți sunt de partea răului, pe care îl slujesc cu mai mult sau mai puțin fanatism. Aici, bineînțeles, se deschide o discuție privind responsabilitatea colectivă precum și consecințele complicității în condițiile supunerii la un regim dictatorial. Și, cum spune autorul în concluziile cărții, „nu e vorba aici doar de «colaboratorii» statului, ci de toți angajații lui, angrenați în perpetuarea agresiunii, asemenea unei tragice confirmări a legitimității lumii pe care o populau. O bună parte din suferința traversată de Marin putea fi evitată dacă anumiți oameni (ofițeri, procurori, judecători, cunoștințe, vecini) luau alte decizii, în momente distincte.(…) În imediatul entuziast al ordinelor, actorii au certitudinea că fac ce trebuie. Deși cu toții au avut posibilitatea să discearnă, să deturneze «fatalul» lanț cauzal. Să se oprească, să se extragă. Dar n-au făcut-o, iar unii din ei au rostogolit sugestia represivă a organelor“.
Povestea impresionantă a acestui om singur, un om „distrus“ chiar dacă – adaugă autorul – „n-a fost niciodată înfrânt“, este relatată cu o exemplară rigoare și cu multe trimiteri (mai ales în amplul capitol de Note) la realitățile regimului comunist. O carte pasionantă, care face dreptate – măcar în plan simbolic – unui om ce ar fi rămas, altfel, un necunoscut.