Înzestrat cu o acută conștiință asupra convențiilor literaturii, Marin Sorescu a întreprins, în vederea apariției volumului de debut, Singur printre poeți, o „maioresciană” cercetare critică asupra poeziei române de la 1964. Impactul acestei cărți asupra lumii scriitoricești a fost mult mai puternic decât s-ar putea crede astăzi. Titlul ales este o parafrază după acela al unui roman care fusese tradus în limba română cu câțiva ani în urmă și era în mare vogă, deoarece nu se vedea afectat de scoriile ideologiei: Singur printre dușmani, al scriitorului ucrainean Iuri Dold-Mihailik. Presimțind că ar putea să devină un fel de „dușman al poporului” pentru vechea gardă scriitoricească a stalinismului, care se pregătea să părăsească scena literaturii odată cu dispariția lui Gheorghiu-Dej, Marin Sorescu a trecut prin „infirmeria literaturii române” și a întreprins nu numai o acțiune asanatoare, ci și una cu vădit caracter estetic.
La întrebarea pusă de Dorin Tudoran, în cadrul unui interviu, dacă parodiile s-au datorat vreunei crize creatoare, poetul a răspuns net: „–Ba bine că nu! Disperat că nu mă ia nimeni în seamă, la un moment dat am vrut să mă las de poezie. Dar nu voiam să mă las singur, voiam să mă las odată cu toți poeții care mi se păreau că scriu mai prost decât mine. Mă las, dacă se lasă!// Înregistrasem eșecuri repetate, și nu le puteam, ca alții, trece la realizări. Dar până la urmă m-am răzgândit. Așa că parodiile sunt rezultatul hotărârii mele de-a continua.” (Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Editura Eminescu. București, 1982, p. 303).
Nu s-au lăsat nici unii, nici… celălalt, care a continuat ca regizor și actor, totodată, în recitativul dedicat discursului celorlalți: „«Metempsihoza» lirică i-a fost prielnică până la a-i revela o vocație. Conștiință acută, biruitoare, tânărul poet a întors pe partea cealaltă țesături poetice mai mult ori mai puțin autentice ca un alt Toma necredinciosul. Subminate din interior, «temele» date și-au dezvăluit nu o dată caracterul precar și, totodată, asemenea unei crisalide, au eliberat zborul de fluture liric al noului «critic de pilde».” (Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Editura Eminescu, București, 1972, p. 194).
Marin Sorescu a demontat mecanismele retorice ale poeziei, a șarjat gesturi și atitudinile hilare ale poetaștrilor, caricaturizând stereotipiile limbajului prin scurte înscenări din marea și trista comedie a literaturii momentului. Parodierea a fost în cazul lui o veritabilă exegeză și, totodată, un act creator original, deoarece el a avut harul de a se plia pe diferitele temperamente și stiluri lirice de obicei neautentice. S-a spus încă de pe atunci că astfel de parodii nu s-au ridicat la același nivel valoric cu acelea „originale” ale lui Topîrceanu.
Trebuie ținut însă cont de faptul că parodierea depinde și de „materialul” clientului: una este să-l parodiezi pe Octavian Goga și altceva presupune parodierea stilului unor Ion Crânguleanu și Nicolae Stoian. (Dar câți dintre poeții de același modest calibru nu ar fi vrut să fie parodiați, oricât de depreciativă ar fi fost încondeierea lor?) Rândurile de față se referă strict la asemenea versificatori de circumstanță stalinistă avuți drept „material didadctic” (Mihai Beniuc, Eugen Frunză, Maria Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu), iar nu la poeți precum La Fontaine, Charles Baudelaire, Serghei Esenin ori Tudor Arghezi.
În cadrul aceluiași interviu, din care am citat deja, Marin Sorescu mărturisea: „Și-apoi, părerea mea este că acele parodii nu erau parodii. Dacă le-aș publica acum, poate le-aș numi altfel. Se-mpart în două. O parte reprezintă negarea unei «metode» de «creație». Un Ba! Aici se află satiră. Celelalte sunt exerciții pe-o claviatură lirică. Un Da! Cam așa: Cum aș scrie eu, dacă aș fi Cutare. Una peste alta: BA DA! Cu infatuarea proprie vârstei, voiam să mă mișc slobod și pe picioroangele unor poeți foarte înalți.” (Dorin Tudoran, op. cit., p. 304). Având dexteritate în folosirea citatelor (într-un loc, Sorescu era de părere că ele „îți ridică moralul”), poetul polemiza fără complexe cu poncifele vremii.
Pe tot parcursul exercițiului său parodic, Marin Sorescu a probat o imaginație prolifică, o virtuozitate tehnică și un acut spirit critic. După ce a parodiat, dovedind că poate fi oricine înainte de a fi el însuși, poetul a fost preocupat, în pregătirea următoarelor volume de… autor, de evitarea pericolului pe care îl combătuse ca parodist. În consecință, el a avut grijă să-și tempereze orice elan care risca să fie suspectat drept gest ceremonios sau poză convențională. Asumându-și toate responsabilitățile auctoriale, Marin Sorescu nu și-a îngăduit să oficieze discursul liric în monotonie solemnă și de aceea s-a simțit nevoit să inventeze mereu alte maniere, pentru a nu cădea în manierism propriu. După părerea aceluiași Gheorghe Grigurcu, parodia gravității se transformă, de la o anumită dată, în autoparodie și, asemenea unui nou Midas, dar cu semn invers, poetul pare a fi condamnat să convertească tot ce atinge în prozaic: „Deoarece la Sorescu nu e marcată distincția dintre subiectul și obiectul parodiei, subiectul e infestat de emanația compromițătoare a materiei vehiculate. Răsfrânt în oglinda deformatoare a discursului trucat, chipul poetului apare (pedeapsa orgoliului său de a sfida literatura) desfigurat, atacat de germenii pe care nu i-a putut izola. Clownul care s-a dorit rămâne cu grimasele impregnate pe figură. Machiajul nu i se mai poate șterge.” (Poeți români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 350). În orice caz, spiritul ludic și parodic au definit și creația ulterioară soresciană.
Afirmația lui Marin Sorescu potrivit căreia el a scris mai întâi parodii și apoi poeme, pentru că așa i-a venit lui să facă, trebuie pusă sub semnul dubitației. Exercițiul parodic s-a constituit pentru poet într-o alternativă deloc discrepantă față de propriul cod ficțional, care a fost pregnant marcat stilistic față de acela al poeților parodiați. Proteismul îi înlesnea jucarea oricărui alt rol înainte de a-l asuma pe acela propriu. Singur și pieziș de la începutul până la sfârșitul vieții sale, Marin Sorescu a fost un mare timid, care nu s-a simțit deloc în largul lui în societatea înaltă, dar a avut o popularitate imensă. Dacă, făcând o lectură a poeziilor sale la prima vedere, nu ai ști cine este autorul, ai crede că ar putea fi scrise, de exemplu, de Mircea Dinescu.
Debutantul Sorescu și-a făcut intrarea în literatură printr-un discurs „raportat” și a publicat prima carte… originală destul de târziu, în pragul vârstei de treizeci de ani (Poezii, 1965).
Coexistența celor două tipuri de regimuri imaginare – al lui și al altora – nu provoca, la nivelul conștiinței artistice, o schismă căreia să-i corespundă, implicit, o ambivalență a practicii discursive: ocazional-oficializantă și subversivă. Marin Sorescu propunea o nouă percepție a realului și un nou limbaj poetic într-un climat de „efervescență creatoare” tipic stahanovistă, care eradicase discursul liric modernist practicat în marea noastră perioadă interbelică. De altminteri, alături de ceilalți șaizeciști, cu Nichita Stănescu în frunte (și el parodiat la modul blajin!), Marin Sorescu a făcut parte din generația poststalinistă reformatoare care a fost frământată de conștiința necesității unui nou început literar, pe care l-au asumat pe deplin, în ciuda încă dificilei căutări diapazonale a tonului.
Publicarea volumului Singur printre poeți (al cărui titlu poate fi considerat drept expresie și a unei certe conștiințe poetice de sine) a însemnat din partea autorului nu numai comiterea unui gest iconoclast, ci și căutarea propriei identități lirice, înzestrată cu o retorică aparte. După ce a luat în răspăr stilurile poetice existente, el și-a făurit propria mitologie tematică și retorică, iar apariția volumelor viitoare a trasat drumul evolutiv de la singurătate la singularitate. Evoluția creatoare soresciană nu este jalonată de un proces cu etape ferm conturate, ci este marcată de un dat însumator, iar nuanțările se raportează mai mult la tensiunea existențial-meditativă decât la identitatea ființei sale poetice. Același nerv parodic netocit de vreme va prezida în continuare efortul creator; nicăieri nu se prefigurează o falie față de ceea ce reprezintă un atribut constant, cu rol de identificare a formulei preferate. Starea poetică rămâne una de jovialitate aluzivă, care dă un alt sens celor spuse printr-o scurtă răsucitură de frază: temele grave sunt luate în derâdere, iar temelor considerate a fi minore li se acordă cea mai mare seriozitate. Sunt tot atâtea fațete ale derutantului poet, care nu suportă o etichetare definitivă în cadrul poeziei române postbelice.
Impresia lui Marin Sorescu de a se simți singur printre poeți nu a fost singulară nici în epocă, nici altcândva. De exemplu, Mihai Eminescu a apărut în săraca piață literară a vremii lui fără să scoată la vedere poeziile definitorii sau reprezentative, el trădând psihologia normală a debutantului: aceea de a convinge, în primul rând, că stăpânește codul poetic la modă, iar nu de a-și dovedi neapărat în ochii tuturor originalitatea. Deși ar fi putut irumpe cu aplomb, cum a făcut de altfel mai târziu, autorul poeziei De-aș avea… și-a calculat bine primii pași publici, așa cum o va face peste aproape un veac Nichita Stănescu, ale cărui Argotice, ținute în sertar, erau incompatibile nu doar cu modelul poetic, impus, al vremurilor potrivnice, dar și cu propria poeticitate, aflată în devenire. O dovadă peremptorie este că viitorul autor al necuvintelor s-a dezis de primele încercări, pe care le-a considerat ca aparținând atelierului literar propriu. Nu le-a tipărit nici mai târziu (ele au fost publicate abia după un deceniu de la moartea poetului), atunci când s-ar fi putut, în anii publicării de către Marin Sorescu a cărții Singur printre poeți. Nichita Stănescu s-a verificat pe sine, în dulcele stil clasic, prin alții, pentru ca ulterior să se dezică, deloc ironic, de ei, pe când la Mihai Eminescu întregul operei a fost configurat de la început; geneza lui miraculoasă, ca orice geneză, a prefigurat întregul (creatorul de geniu „a ieșit de-a dreptul din ape”).
În ceea ce-l privește, Marin Sorescu a întreprins totul în dulcele-amar stil parodic. Debutul lui cu cartea Singur printre poeți – care, ca orice debut însemnat, prefigurează o individualitate marcantă, acolo unde aceasta va exista – se înscrie în logica firească a creației soresciene ca o naștere, nu ca o desăvârșire, a reînnoitului efort cu care și-a scris ulterioarele poeme.