Poate un articol de atitudine să provoace moartea cuiva? Modul în care a sfîrșit Émile Zola poate da un răspuns afirmativ acestei întrebări. Pentru cei mai puțin familiarizați cu istoria și literatura franceză, iată o scurtă punere în temă. Émile Zola (1840-1902), un romancier de succes, inițiatorul naturalismului, este unul dintre autorii francezi cei mai publicați, traduși și comentați în lumea întreagă. (Nana și Germinal sînt două dintre cele mai cunoscute titluri ale sale.) Articolul care pare să-i fi atras moartea „accidentală” (cum a fost considerată în primă instanță) este J’accuse…! Lettre au Président de la République (Acuz! Scrisoare către președintele Republicii), publicat în ziarul „L’Aurore“, din 13 ianuarie 1898. O intervenție de mare greutate, care a marcat viața politică a acelui timp. Un articol în care marele romancier îi ia apărarea ofițerului Alfred Dreyfus, alsacian de confesiune iudaică, acuzat, în 1894, că ar fi vîndut documente secrete Germaniei. Drept pentru care a fost condamnat la închisoare pe viață și deportat pe Insula Diavolului, în Guyana franceză.
Condamnarea lui Dreyfus este aplaudată de mediile antisemite destul de active în epocă. Doar că, după numai trei ani, este identificat adevăratul trădător, în persoana comandantului Wasin Esterházy. În ciuda încercării de mușamalizare a acestei răsturnări de situație, pînă la urmă adevăratul vinovat este judecat și achitat în unanimitate! Un verdict scandalos, care îl determină pe Zola să scrie celebrul articol în care demască principalii responsabili ai afacerii Dreyfus, inclusiv pe ministrul de Război.
Urmarea imediată a fost condamnarea lui Zola la un an de închisoare și la o amendă de 3000 de franci pentru defăimare, amendă plătită pe loc de Octave Mirbeau. Zola depune contestație și se exilează la Londra.
Mișcarea antisemită nu l-a iertat niciodată pe Zola, nici după ce Dreyfus a fost rejudecat și achitat.
Retras pe timpul verii la proprietatea sa din Medan (în Yvelines), scriitorul își continuă proiectele literare și se lasă tot mai atras de fotografie.
Pe 29 septembrie 1902 se întoarce la locuința din Paris, de pe strada Bruxelles.
La plecarea din Medan, șeful gării i-ar fi spus: „La revedere, Domnule Zola, pe anul viitor”. Iar Zola ar fi răspuns, conform acelorași martori oculari: „Cine știe, prietene… Poate că anul viitor nu voi mai fi pe această lume”.
Și-a presimțit Zola moartea? Pentru că, a doua zi, dimineața, în jurul orei 9, Zola moare intoxicat din cauza focului mocnit din șemineu. Soția sa, însă, este salvată. Poliția a calificat moartea drept accidentală.
Ziarul antisemit „La Libre Parole“ publică pe manșetă: „Un fapt divers antisemit: Zola asfixiat”, alături de articole care jubilează la această veste.
Comisarul de poliție Cornette nu este foarte convins că ar fi vorba de asfixie accidentală, în contextul în care Zola avea dușmani atît de puternici.
După ieșirea la pensie, comisarul se confesează unui prieten: „Dacă am fi căutat mai mult, am fi descoperit, poate, că nu era vorba chiar de un accident, dar în acel moment Franța ieșea cu greu din afacerea Dreyfus și superiorii mei nu voiau încă un subiect de agitație.” Totuși, dubiul planează și judecătorul Joseph Bourrouillou se adresează mai multor experți pentru analiza mai amănunțită a circumstanțelor morții: doi chimiști, doi arhitecți.
Pe 8 octombrie se face un fel de reconstituire, se aprinde focul care nu demarează și camera se umple de fum. După ce se aerisește, se închid ferestrele și sînt plasate, în cameră, în diverse locuri, trei păsări și trei porcușori de India folosiți drept cobai, se aprinde din nou focul, apoi ușa este sigilată. A doua zi, porcușorii sînt în viață, dar slăbiți, în schimb păsările sînt moarte.
Analiza aerului arată că, totuși, doza de oxid de carbon e prea slabă pentru a omorî un om. Experimentele sînt reluate de două ori, cu aceleași rezultate. O analiză a coșului de la șemineu ajunge la concluzia că a putut fi vorba de o înfundare accidentală, iar judecătorul închide dosarul, excluzînd o „responsabilitate străină” implicată în decesul lui Zola.
În 1953, jurnalistul Jean Bedel aduce o nouă lumină în acest caz, printr-un articol intitulat Zola a fost asasinat? În el este consemnată declarația lui Pierre Hacquin, farmacist care l-ar fi cunoscut pe autorul asasinatului (și i-ar fi ascultat confesiunile).
E vorba de un specialist în coșuri de fum, Henri Buronfosse (1874- 1928) care ar fi înfundat coșul șemineului lui Zola, profitînd de faptul că avea de lucru la un coș de pe acoperișul vecin. Fără niciun tiraj, fumul l-a ucis pe Zola și a asfixiat-o grav pe soția sa. Dimineața, coșarul criminal a desfundat coșul, înainte de sosirea poliției și a medicului, astfel încît nu a stîrnit nicio îndoială.
În ciuda profesiunii sale nu foarte intelectuale, de coșar, Henri Buronfosse era un cadru activ, militant, al Ligii patrioților, organizație antisemită, deranjată de articolul lui Zola, aflată la originea condamnării scriitorului .
În mitologia urbană, coșarul aduce noroc. Lui Émile Zola i-a adus sfîrșitul