Orice aș scrie astăzi, 30 noiembrie 2024, despre situația din țară va părea caduc și poate chiar ridicol peste câteva zile, când va intra revista la tipar. Nu am talente de ghicitor și nici acces la informații confidențiale de mare importanță.
Așa că azi, când bulversarea e fără precedent, nici măcar n-am să încerc să estimez ce se va întâmpla mâine la urne și ce aberații va mai decide poimâine Curtea Constituțională. Mi-am dat seama, probabil alături de mulți alți comentatori, că nu știu mare lucru și nu înțeleg nimic din felul de a fi, reacțiile, aspirațiile, stilul de viață, gândirea și acțiunea poporului român. Am fost făcuți șah-mat în seara și noaptea lui 24 noiembrie, constatând, cu ochii cât cepele și cu cerul gurii uscat, ascensiunea fulminantă a lui Mr. Nobody. Era ca și cum, sub privirile noastre neputincioase, un strigoi oriental alcătuit din fum și pucioasă ieșea din vasul magic, tot mai mare și mai mare, până când a întunecat cerul.
Nefiind capabil să prevăd viitorul, pot însă încerca să mă dumiresc în privința trecutului imediat. N-am să mă refer la motivații, ci la metode, deoarece mecanismele volitive ale românilor mi s-au părut întotdeauna și mi se par și acum impenetrabile.
S-a vorbit enorm despre influența TikTokului în anclanșarea fenomenului. Nu am date să neg acest lucru, dar nici nu-l creditez în totalitate. Toți candidații înscriși în cursă au folosit cam aceleași tehnici. O simplă aplicație social-media n-ar fi putut conduce la rezultatele care ne-au uluit.
Prin urmare, explicația nu poate fi redusă doar la o manipulare TikTok.
Mai trebuie menționat că la actualele alegeri s-a produs o aplatizare fără precedent a nivelului de popularitate al candidaților.
La scrutinele anterioare au existat mereu cel puțin doi care s-au desprins de pluton încă din primul tur. Ceea ce înseamnă că erodarea competitorilor s-a produs dincolo de limita previzibilului. Dintr-o țară polarizată, cum am fost începând chiar cu primele zile ale lui 1990, am devenit, în ultimii patru ani, o țară atomizată. Nu mai există cele două blocuri tradiționale, stânga/dreapta, socialism/capitalism etc., ci o mulțime de construcții baroce în care se înghesuie aspirații premoderne înveșmântate în formule postmoderne. Am ajuns la performanța ca ustensilele mileniului al III-lea (computerul, smartphoneul etc.) să devină vehicule ce conduc cu viteza luminii spre brutalitatea și primitivismul anului 1000.
Împrejurarea că partidele mainstream, ascunse după meterezele unui sprijin parlamentar solid, au ignorat cu aroganță avertismentele că se îndreaptă spre prăpastie explică în bună măsură prăbușirea lor. Faptul că la sediile partidelor rezultatul din primul tur al prezidențialelor a căzut ca un trăsnet indică gradul de incompetență și lipsă de realism din care și-au făcut o pavăză. Siguranța de sine, obtuzitatea, vulgaritatea și gureșenia neocațavencilor Rareș Bogdan ori Mihai Tudose, ca să mă rezum doar la două exemple, au primit o lovitură din care nu-și vor reveni prea curând.
Dar asta nu explică ascensiunea inimaginabilă a lui Călin Georgescu.
Întrebarea este: de ce tocmai el? Internetul e plin de personaje cu o cromatică mult mai pronunțată, cu un discurs incomparabil mai spectaculos, cu idei mai radicale și mai excentrice decât ale lui. Cu toate acestea, a fost singurul care a reușit să decapiteze, dintr-o singură lovitură, conducerile celor mai puternice partide din țară și să aducă în starea de groggy întregul aparat politic al respectivelor formațiuni. E limpede că o astfel de operațiune nu putea fi opera unui singur om și a soției sale, după cum informa ingenuu dl Georgescu.
În spatele lui trebuie să se afle o vastă rețea, coordonată cu precizie și abilitate.
Nu putem – și nu vom putea niciodată – estima vastitatea acestui construct care a funcționat ca o mașină bine unsă și continuă să funcționeze și acum.
Iată un singur exemplu, înspăimântător, deoarece e cât se poate de palpabil și ne privește pe noi, cei de la „România literară“: încă din dimineața lui 25 noiembrie, adică imediat ce s-a știut că dl Georgescu s-a calificat în finală, a fost creat pe Facebook un profil cu numele revistei noastre. Ce e drept, cu o grafie ușor schimbată: ROMÂNIa Literară, în așa fel încât accentul să cadă pe români.
Mesajul de susținere, scurt și direct, în stilul deja clasic al trollilor, spunea: „Felicitări Călin Georgescu. Onoare și devotament”. Dacă cineva își imaginează că o revistă de prestigiul „României literare“ poate posta un text agramat, se înșală. Absența virgulei după cuvântul „Felicitări” indică o serioasă carență de instrucție și cultură – lucru pe care l-am resimțit din plin în cuvântările eliptice ale dlui Georgescu. Chiar acum câteva momente am văzut un interviu din care rezulta că, pentru domnia sa, alternativă e un cuvânt ce implică patru opțiuni, și nu două, așa cum lămurește orice dicționar.
Dintr-o rapidă privire aruncată pe Facebook (nu am acces la TikTok) rezultă că în această perioadă au fost create o mulțime de profiluri false, care transmit mesaje identice de sprijin și admirație față de Călin Georgescu. Or, pentru a pune în mișcare un mecanism de o asemenea amploare, în spatele operațiunii trebuie să se afle o armată întreagă de oameni care lucrează neobosit pentru a crea confuzie și pentru a întreține și amplifica iluzia că milioane și milioane de oameni sunt admiratori necondiționați ai candidatului-fantomă.
În clipa de față, dimensiunea fenomenului e greu de cuantificat, dar, dincolo de orice dubiu, ne aflăm în fața unei diversiuni fără precedent.
Pentru mine, elementul crucial constă în descoperirea felului în care a fost amorsat scenariul. N-am cum să știu de către cine și în ce scop, dar am o bănuială cum. În mod evident, Călin Georgescu nu e un simplu particular care a reușit să stârnească prin propriile puteri interesul și simpatia a peste două milioane de votanți – cifră în creștere continuă după reușita uimitoare din 24 noiembrie 2024. În spatele lui se află, dincolo de orice dubiu, grupuri bine organizate, rețele de indivizi dotați cu resurse financiare impresionante, centre de putere națională și internațională, secțiuni întregi din instituțiile de forță ale României (actualul prim-ministru a vorbit despre implicarea militarilor în vasta operațiune care a reușit să uluiască un întreg mapamond).
Dl Georgescu a obținut în țară sub douăzeci la sută din voturi. În schimb, exilații economic din străinătate i-au acordat peste patruzeci la sută din sufragii. O fi exilul românesc mai uniform decât populația din țară? Greu de spus. Totuși, încercând să găsesc un element unificator, am descoperit cu ușurință unul: biserica. Pe nebăgate de seamă, această instituție a dobândit un rol important în viața comunităților de români exilați. Realitatea e că, deși au găsit locuri de muncă și că o duc mai bine decât acasă, exilații economic nu sunt cu adevărat integrați. Nu vorbesc bine limba țării unde lucrează, sunt adeseori mai prost plătiți decât băștinașii, prestează meserii pentru care nu au calificarea necesară sau sub nivelul lor de educație.
Toate acestea induc un sentiment de neliniște, frustrare și revoltă. Preoții au dobândit, din astfel de pricini, roluri-cheie în restaurarea stimei de sine pentru o vastă parte a acestor nefericiți. Printr-o simplă căutare pe Internet am aflat că după 1990 Biserica Ortodoxă Română a înființat un număr de 800-1000 de noi parohii și le-a extins pe cele deja existente. Or, asta înseamnă că există un număr de 1000-1500 de preoți care au dobândit o influență uriașă printre cei care trec pragul instituțiilor pe care le păstoresc.
Să mergem cu deducțiile mai departe. Inteligența Artificială m-a ajutat să identific numărul românilor care s-au stabilit, temporar sau definitiv, în Europa.
Cifra depășește cinci milioane. Să presupunem că nu toți frecventează bisericile. Să zicem că doar un sfert din ei merg la slujbe și iau în seamă povețele și – de ce nu? – chiar ordinele oamenilor în sutane. Cifra la care ajungem e de aproximativ un milion și jumătate – un milion și trei sferturi. E posibil (și chiar plauzibil) ca doar un sfert sau o treime dintre ei să-și fi însușit cu adevărat mesajele provenite de la preoți. Au rămas astfel cinci sute de mii de oameni.
Aici intervine un element de psihologie socială pe care istoria României încă nu l-a cunoscut: o mare parte a populației din țară e dependentă material și, implicit, emoțional de cei din afară, care le trimit lunar bani, menținândui, la propriu, în viață. Altfel spus, exilații economic au devenit un fel de șefi în raport cu frații, verișorii, cumnații, nepoții, cuscrii, nașii și finii din țară.
Să mai presupunem că prin bisericile din exil (și, probabil, prin unele din țară) a venit un ordin prin care Călin Georgescu să fie descris drept omul providențial, cel care salvează România și le redă demnitatea și onoarea celor umiliți și obidiți. Preoții s-au supus, deoarece ei se află sub ascultare, adică nu au dreptul să conteste ordinele primite. Întrebarea capitală e: cine a dat acele ordine? Probabil că vom afla cândva, dar nu în viitorul apropiat. Dar e ușor de bănuit că acea jumătate de milion de îndoctrinați – de mai știutori – aflați în poziție de superioritate morală față cei din țară au transmis mesajul. Se poate ajunge în felul acesta la un milion trei sute de mii, un milion și jumătate de votanți ai lui Georgescu? Se poate! Ipoteza de mai sus e întărită de faptul că jumătate din susținătorii lui Georgescu provin din mediul rural – acolo unde se află principalii beneficiari ai sumelor trimise de rudele din străinătate. Or, la țară – să fim realiști – rețelele de socializare nu contează prea mult. În schimb, telefoanele și îndemnurile celor din străinătate, da. Așa se închide cercul acestui complot desfășurat departe de sursele publice de informare, în deplină tăcere, „sub radar”, cum s-a spus, la adăpost de ochii și urechile presei și ale partidelor.
Restul muncii l-au făcut entitățile menționate mai sus, plus obișnuiții idioți utili, resentimentarii, entuziaștii iresponsabili, obsedații „schimbării” cu orice preț, „revoluționarii”, iluminații, frustrații de ambe sexe și multe alte categorii deșuchiate de care România nu duce lipsă. Tot ce-a urmat e istorie și vis nostalgic după o țară ce părea să dea semne de normalitate. Iluzia a durat doar trei decenii și jumătate.
E posibil ca poporul român să treacă, cu chiu cu vai, de acest hop. Dar rana nu se va vindeca, ci se va amplifica. Pentru că e o rană interioară, care supurează demult.