De ce au simțit comuniștii nevoia ca, după preluarea puterii și după instalarea solidă a dictaturii, să păstreze ficțiunea „alegerilor” pentru așa-zisul parlament? De ce această inexplicabilă concesie făcută unui regim pe care l-au doborât? De ce, în loc de „alegeri”, comuniștii n-au numit în alt fel farsa electorală pe care o organizează periodic – bunăoară „consultare populară”, „referendum” sau cine știe cum? Ar fi fost o variantă mai puțin penibilă decât cuvântul „alegeri”, un eveniment la care, în ocurență, nu alegeai nimic.
Ne amintim circul trăit de țara noastră sub regimul Dej-Ceaușescu: cetățenii obligați ca, într-o duminică oarecare, să se prezinte la centrele de votare, unde introduceau în urnă hârtia cu o unică opțiune; iar peste o zi sau două se anunța marea victorie a Partidului, a unicului, în urma căreia candidații comuniști obținuseră 98% din voturi.
Uitatele alegeri comuniste revin însă brusc în actualitate. La alegerile prezidențiale din noiembrie, primul tur, a ajuns pe primul loc un individ ce nutrește proiecte mai mult decât interesante, dar care se rezumă la apropierea țării noastre de Rusia lui Putin. Or, în acea țară, alegerile se desfășoară după un sistem inspirat de metodologia comunistă – adică sunt o farsă electorală cu rezultat dinainte știut.
Pentru Rusia există însă o explicație istorică. În primul an al puterii sovietice, Lenin a organizat alegeri libere sperând într-o masivă aprobare populară. Deși desfășurate în condiții discutabile, alegerile cu pricina au reprezentat o înfrângere categorică a comuniștilor și a aliaților lor. Lenin a tras atunci concluzia logică: după ce a desființat parlamentul abia ales, a decis că regimul comunist va renunța de acum încolo la alegeri.
După ultimul război, în toate țările ocupate de sovietici s-a reprodus întocmai schema electorală rusească. Țări cu tradiție democratică îndelungată (precum Cehoslovacia sau Germania) au fost silite să adopte la rândul lor sistemul sovietic al „alegerilor” comuniste. Cu cinismul dat de puterea absolută, țările socialiste au preluat conștiincios, decenii la rând, comedia alegerilor fără alegere, ca și cum nar fi știut toată lumea că guvernul se afla la putere prin teroare, nu ca urmare a vreunui vot popular.
Până în 1989, până în preziua prăbușirii, regimurile comuniste au perpetuat vechea rețetă leninistă din anii 1920, fără niciun fel de corijare.
Și, totuși, de ce se cheamă „alegeri”? Aici cred că trebuie să invocăm psihanaliza. Conducătorii statului comunist știau perfect, în sinea lor, că puterea pe care o dețin este ilegitimă, obținută prin mijloace ilegale; de aceea s-au aflat mereu în căutarea legitimării. Simțeau că adevărata legitimare provine din alegeri libere. S-au gândit atunci să organizeze și ei niște ședințe cu participare obligatorie pe care să le numească „alegeri”. Adică să-și însușească fraudulos un termen onorabil. Doar-doar acel joc sinistru ar fi fost confundat cu un scrutin adevărat.
Alegerile comuniste – o imensă fraudă, prin urmare, dovedind o uriașă ipocrizie. Esența unei astfel de procedări a fost definită de un filozof francez în urmă cu patru secole: „Ipocrizia reprezintă omagiul pe care viciul îl aduce virtuții” (La Rochefoucauld).