În ultimul său volum de versuri, Adrian Alui Gheorghe ne înfățișează un impresionant rechizitoriu adresat actualei noastre societăți per ansamblu. Ceea ce implică o distanțare asumată sub unghiul ființei care se percepe trădată, pe de altă parte, o participare inevitabilă a sa la „lumea care s-a vindecat de poezie“, întrucât, după cum precizează, „între mine și lume nu există un gard“, ci doar „o plasă deasă a convențiilor“. Ce ar însemna aceasta? Spre a-și putea combate obiectul, autorul îi însușește detaliat reprezentarea, astfel cum o persoană care ține a adopta o postură critică față de o țară i-ar învăța în prealabil limba. Dialectica unor fenomene de deschidere și de închidere se asociază, ele devin un tablou al epocii care inspiră discursul. Secvențele procesului analitic dobândesc o jubilație expresivă în sine: „Trăim într-o lume în curs de relativizare./ Ne virtualizăm cu fiecare zi, cu fiecare noapte./ Virtualizării îi urmează ficționalizarea./ Ne naștem gata povești./ În buna regulă a lumii noastre,/ toate poveștile sunt cu final fericit./ Ficțiunile nu citesc ficțiuni,/ ci se străduiesc să devină realitate“ (Nu-i mai așteptăm pe barbari). Atitudinea antilivrescă a așa-numitei postmodernități capătă o accepție funebră, cu vibrația sarcastică a unor preciziuni personificatoare: „S-au adunat să îngroape cărțile.// Să uităm încet și sigur./ Să facem un plan de uitat în comun./ Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile./ Să-i îngropăm pe cei care le-au citit.// Floarea de mușețel nu învață alfabetul./ Floarea de corcoduș nu știe Odiseea“ (Îngroparea cărții).
Oare ne aflăm realmente disociați de brutalitatea marxistelor ingerințe? Nu cumva Occidentul coace o resurecție a lor, fie și într-o cheie mai discretă? Nu ne aflăm în fața unei primejdii tacite pe care o subevaluăm? „Karl Marx este din nou la modă,/ revine în Europa, în America,/ pe ocolite intră/ în academii, în parlamente,/ chiar și de la amvon/ pare să fie cool să vorbești despre/ capitalismul care se autodistruge programatic“ (Profilaxie). Oare astfel „diavolul cel bun/ poate intra în dialog cu îngerul cel rău“? (Ibidem).
Și chiar cu o listă de duioase indulgențe compromițătoare: „Stalin nu a fost un tată chiar așa de rău./ Engels a iubit la nebunie pisicile./ Lenin purta un crucifix cusut în căptușeala vestonului./ Pol Pot dormea cu fotografia mamei sub pernă./ Kim Ir-Sen a pansat lăbuța unei maimuțe rănite./ Ceaușescu iubea câinii maidanezi./ Fidel Castro lăcrima când își amintea de bunicul matern./ Mao a fost toată viața un copil mare“ (Ibidem).
Așijderea o listă formal-metanoică de retractilități curente: „asociația profesorilor de marxism/ care au rămas fără slujbe/ după prăbușirea sistemului comunist/ în Europa/ a trecut la represalii:/ și călăii au dreptul la împliniri/ profesionale.// Tinerii trebuie să primească botezul/ marxismului cu pieptul gol, neînfricat,/ ca o evoluție la montagne russe/ fără legături de protecție,// carnea mielului exultă în gura lupului“ (Ibidem). Reacția de fond a poetului nostru: solitudinea incriminatoare. Dar nu e decât una relativă, întrucât, temperamental, robustețea febrilă a acestuia nu și-ar putea îngădui mai mult. Ar fi verosimilă o solitudine absolută de factură umană? „singur e dealul/ singur e drumul/ singur e pomul“ (Impresii de pe podul Brooklyn). Câte un moment de comeraj adaptat subiectului îl nuanțează: „sunt americani care adună toată viața dolari/ bani bani bani/ și care nu își oferă nici măcar plăcerea/ de a se opri/ ca să-i numere“ (Poem). Conclusiv, avem constatarea unei crize ce se extinde către comasarea temporală: „am picat într-o melancolie/ soră cu moartea încât nu mai am pic de voință/ m-am agățat de trecut ca de un viitor bolnav grav“ (Această lume nu mai poate fi reformată). Majoritatea textelor ilustrează o stare pe care am putea-o socoti un soi de fantasmare lucidă. Realul înfățișează o seamă de imagini tulburi, în reacții bătând spre halucinație, cărora, autorul, prefirându-le, le dă o replică de o analogă manieră. Nu o dată cu priviri aruncate în depărtările antice: „Cronos nu-și mai înghite fiii, ci îi deversează (și) pe cei/ pe care i-a înghițit în câteva mii de ani. Acum, în jur (…) barbarii de ieri s-au întâlnit cu barbarii de azi/ și s-au recunoscut“ (Nu-i mai așteptăm pe barbari). Actualitatea e adnotată inclusiv în volute recreative, adesea autoironice: „păcat că ne topim instantaneu/ unul în celălalt fără să mai avem timp/ să regretăm că timpul se scurge pe perete/ ca untul încins pe pâinea scoasă din cuptor“ (Mic dejun în Las Vegas).
Și încă o probă a faptului că solitudinea declarată nu e în fapt satisfăcută de sine: „În fiecare individ există o mulțime de oameni/ dar nu toți au șansa să se dezvolte;/ astfel, există discriminări interioare/ pe care le combat noile curente progresiste/ cu o vivacitate ceva de speriat“ (Cum sunt americanii).
Vivacitate care nu pierde prilejul de-a se proiecta inclusiv pe eros: „Trăiam și iubeam. Tot ce trăiam, tot ce iubeam/ mi se părea a fi un exercițiu pentru marile vieți, marile iubiri/ care vor veni“ (Ovidius, la Pontul Euxin). Patriei în actualitate i se adresează o compasională închinare: „Da, poemul patriotic pe care îl voi scrie/ va sparge inima vânzătorului de abțibilduri cu patria/ va strivi pe cel care îi ia numele în deșert/ și îl va surghiuni în propria nemernicie“ ( Un poem patriotic). Încheiem cu ceea ce am mai afirmat: Adrian Alui Gheorghe este unul dintre puținii noștri autori care a cultivat intrarea poeziei noastre în tonalitatea noului mileniu, fără a nesocoti posibila atenție ce i-ar putea-o acorda cititorul străin, la care de altfel face referințe evocându-și voiajul american. Vitalitatea sa pare fără egal în producția noastră lirică de azi.