În ianuarie 1999 pleca pe neașteptate la cele eterne, la numai 50 de ani, Marian Papahagi, lăsând în urmă o operă vastă, însă departe de a fi fost încheiată.
După 25 de ani, o ediție integrală de autor readuce în atenție opera regretatului cărturar clujean. Aceasta urmează a fi reunită în patru tomuri ce cuprind cele opt volume antume și două postume, alcătuind un edificiu critic impresionant atât în sine, cât și prin ceea ce promitea a se dezvolta în timp. De prisos să precizez, în afara unor reeditări disparate, e primul demers de reunire a unei opere ample, atât ca dimensiuni, cât și ca domenii acoperite. Și care nu definește decât în parte personalitatea complexă a autorului, care mai era și un iscusit traducător, un profesor carismatic și un administrator cultural și academic de anvergură.
Întâiul volum pune la un loc primele trei cărți ale lui Marian Papahagi, cele care l-au și impus în cultura română ca un spirit critic înzestrat deopotrivă cu „ochi“ pentru detaliul semnificativ, cu lecturi vaste din literatura română și universală, și cu o capacitate de sinteză unică în generația sa. Este vorba de Exerciții de lectură (1976, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România), Eros și utopie (1980, Premiul „G. Călinescu“ al Academiei Române) și Critica de atelier (1983).
În ele, critica momentului a recunoscut, pe lângă excelența intelectuală și pregnanța unei voci critice distincte de cea a generației șaizeci, și temperatura unei apropieri de literatură în care pasiunea dublează fertil competența.
Să nu uităm, însă, în ce context s-a produs afirmarea lui Marian Papahagi. La mai bine de un deceniu de la debutul marii generații șaizeci, echinoxiștii își făceau loc cu greu într-un peisaj dominat tot mai mult, la nivel oficial, de reprezentanții proto – cronismului, pe fondul unei noi „strângeri a șurubului“, anunțată în 1971 de „Tezele din iulie“. În numai șapte ani, între 1976 – anul debutului editorial al lui Marian Papahagi – și 1983 – în care apare cea de-a treia carte cuprinsă în prezenta ediție – se consumă o adevărată dramă culturală: aceea a închiderii, a radicalizării cenzurii și a ruperii legăturilor cu Europa.
Nu este o perioadă propice nici pentru echinoxiști, în pofida valorii lor și a recunoașterii de care au parte. Pe de-o parte, închiderea frontierelor culturale punea capăt brusc unor experiențe formative în Occident, iar pe de alta, afirmarea impetuoasă a generației optzeci muta, cumva, mizele literaturii dinspre marea cultură europeană înspre un improbabil model american și înspre o cultură „subversivă“ la adresa modelului oficial.
De asemenea, trebuie reamintit și locul lui Marian Papahagi, în contextul criticii de la „Echinox“, în care lui Petru Poantă îi revenea rolul cronicarului literar (pentru care era excepțional înzestrat), iar lui Ion Vartic, cel al criticului comparatist (și cu preocupări privind teatrul). Marian Papahagi – deopotrivă eseist și cronicar literar al revistei „Tribuna“, în anii 1980 – își va asuma, cum vom vedea, sinteza.
Când publica, în 1976, Exerciții de lectură, tânărul critic era conștient de circumstanțele în care vedea lumina tiparului acest volum de debut. Într-un Pretext abil alcătuit, el subliniază – mai mult prin antifraze – câteva dintre mizele culegerii, pornind de la faptul că nu este, prin forța împrejurărilor, o carte unitară. În realitate, dincolo de evidența (respinsă autoironic) că liantul textelor cuprinse între coperte este însăși personalitatea criticului, e limpede că Exerciții de lectură conține în filigran o definiție a viziunii critice a lui Marian Papahagi, pe care o vom regăsi și în volumele ulterioare, în special în Critica de atelier și în Fața și reversul (1993). Exerciții… este un opus tripartitum, debutând cu un capitol de texte teoretice – Critica și „înțelegerea“ operei, Critică și invenție și Polemică și literatură –, continuând cu o serie de lecturi ale clasicilor români – Arghezi, Barbu, Bacovia, Vinea, Nichita Stănescu, Vianu, Lovinescu –, pentru a încheia cu o deschidere către literatura universală – Ungaretti, Pessoa, Murilo Mendes, Hesse. Cu alte cuvinte, critica literară văzută ca o sinteză între „înțelegere“ (la nivelul textului) și „explicare“ (la cel al cititorului), între palierul sociologic al receptării și cel filologic al lecturii. Subsecvent, istoria literaturii se deschide către o istorie a ideilor literare și sociale, a stilurilor și a valorilor. Totul, într-o programatică – și chiar militantă, în epocă – deschidere către Europa.
Cea de-a doua carte din acest prim volum al ediției de autor, Eros și utopie, a părut la apariție un titlu exotic, și nu numai din cauză că, întrucât regimul comunist redevenea tot mai pudibond, referirile publice la eros erau tot mai rare. În realitate, este vorba de un volum de teorie camuflat într-unul de critică: scris net, fără concesii, într-un moment în care breasla dădea o bătălie de covârșitoare importanță pentru prezervarea literaturii autentice, în fața asaltului protocronist. Ca și la primul volum, Marian Papahagi își dezvăluie/ ascunde mizele într-un Pretext, în care nota polemică este pronunțată.
Criticul atrage atenția asupra „noii avangarde“ literare pe care o reprezintă critica structuralistă și post-structuralistă și a riscurilor de a rămâne cantonați în perimetrul unui discurs „paralizat“, adică închistat într-o tradiție rău înțeleasă.
Eseul care dă titlul volumului este o strălucită interpretare a nuvelei eminesciene Cezara și are rolul unui „discurs despre metodă“.
Papahagi nu s-a mulțumit să respingă cu argumente logice interpretările acreditate asupra acestui text. Pe baza unei „lecturi strânse“, pornind de la simbolurile și arhitecturile strecurate (conștient sau nu, asta e o altă chestiune) în text, criticul proiectează nuvela lui Eminescu pe fondul literaturii și filosofiei europene din epocă, ajungând la concluzia unei interdependențe a erosului eminescian de un spațiu protector utopic.
Același tip de lectură este aplicată și lui G. Ibrăileanu (Adela), Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea- Veche), Ion Barbu (Veghea lui Roderick Usher), Mircea Eliade (Isabel și apele Diavolului), Gib. I.
Mihăescu (Rusoaica), G. Călinescu (Cartea nunții). Lecturile sunt alcătuite din perspectiva unui „ideal critic“ – nu întâmplător a fost amintit în Pretext criticul genevez Jean Starobinski – în care rigoarea metodologică, vădită în „lectura strânsă“ de care vorbeam, este dublată și amplificată de o disponibilitate creatoare, care se vădește în uluitoarele asocieri comparatiste pe care eseistul le construiește pe baza „semnelor“ pe care hermeneutul le descifrează în text.
Cel de-al treilea titlu cuprins în volumul de față, Critica de atelier, reprezintă una dintre acele cărți pe care cultura noastră ar fi trebuit să le traducă de urgență, după 1989, spre a fi mai bine cunoscută în Europa. Căci criticii români sunt excelenți practicieni ai literaturii, buni cunoscători ai noutăților, dar leneși în a propune ei înșiși metode și construcții teoretice. Critica de atelier este una dintre aceste puține contribuții originale ale noastre: Marian Papahagi avansează aici, pe urmele criticului italian Gianfranco Contini, ipoteza unei „fenomenologii a rescrierii“. Sau, în vocabule mai puțin pretențioase, o critică literară care să urmărească devenirea sensurilor unui text nu numai în raport cu alte texte – cum spunea G. Călinescu în Tehnica criticii și istoriei literare (1939) –, ci și în raport cu propria sa devenire. Papahagi reconstituie treptele scrierii unor texte de N. Filimon, E. Lovinescu, Ion Barbu și Ion Agârbiceanu (din literatura noastră) și are, astfel, ocazia de a descompune o serie de clișee critice, pe baza textului. Absența conștiinței artistice la N. Filimon, ermetizarea voită la Ion Barbu sau revizuirea ca labilitate axiologică la E. Lovinescu sunt copios dezmembrate, pe baza dovezilor contrarii pe care elaborarea operei le furnizează. Partea a doua a cărții face aceeași demonstrație pe autori străini: Guido Gozzano, Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale ș.a.
Remarcabil mi se pare că, și după ce această avangardă critică a devenit istorie, iar activitatea ei formativă a încetat, critica lui Marian Papahagi și-a păstrat actualitatea. Semn că pasiunea pentru literatură, de care a vorbit într-un fel sau altul în toate cele trei cărți cuprinse aici, ca și talentul critic excepțional care animă analizele sale, au salvat interpretarea de perimarea metodei. Cultura uluitoare și capacitatea de sinteză, pe de altă parte, au proiectat discursul său critic într-un cerc de referințe europene perene, care își păstrează și el actualitatea.
Nu pot decât exclama redundant: ce pierdere! Am fi putut avea, dacă destinul ar fi fost mai clement cu Marian Papahagi, o minte limpede, care să ducă mai departe „degetul de lumină“ al criticii, în acești ani triști și mărunți pentru literatură.