Primele trei volume ale poetei Maria Grădinaru, apărute între 2014 și 2022, au pus o bază pe care s-au edificat apoi cărțile care au consacrat-o: Cactusul de la etajul doi (Editura Neuma, 2022) și, recent, Strada mansardelor părăsite.
Maturizarea autoarei este un proces vizibil, mai ales în această din urmă carte, în care ea abandonează lirica împodobită, poezia ei se rafinează în măsura în care se și simplifică. Mai mult ca oricînd, caută profunzimea și sensul mai mult decît spectacolul unor metafore.
Cu toate acestea, fondul inițial de candoare și delicatețe al comunicării se conservă. Poezia nu devine rigidă, rece, chiar dacă poeta se ia tot mai în serios sub aspectul autocunoașterii și al perceperii lucide a realității.
Textele din Strada mansardelor părăsite sînt poezie de dragoste, ca și majoritatea celor din volumele anterioare. Poeta din Iași are în mod sigur vocația acestei teme. Versurile sînt, în ipostaza de acum, mai impregnate de melancolie, de sentimentul dureros al trecerii timpului și evoluției spre o vîrstă în care nostalgiile domină viziunile prezentului. Apare între strofe și moartea, ca prezență difuză. „trec pe bulevardul Ştefan cel Mare/ ascult Vunk în căști/ cu ultimul anunț/ e o zi bună de mers pe jos/ moartea mă împinge de la spate/ hai hai te așteaptă pisicile/ muzică moarte pisici/ un amalgam/ de emoții“. Sfîrșitul nu reprezintă o obsesie, dar se insinuează între gînduri și face parte din „amalgamul de emoții“ resimțite cotidian. Poemul continuă cu trecerea subtilă de la inefabilul și iraționalul iubirii la certidudinea înaintării spre un final inexorabil: „îți scriu sms/ te iubesc îți spun/ tu mă întrebi de ce/ eu habar nu am/ pășesc mai departe/ prin viață/ prin moarte“.
Poezia Mariei Grădinaru a ajuns într-o etapă a reducerii textului, a renunțărilor la metafore, a contragerii verbalității în formule scurte, rezumative. Avem tot mai adesea niște „comprimate“ lirice care cuprind totuși numeroase ingrediente: duioșie, compasiune, feminitate, aprehendarea lucidă a realului și chiar puțină ironie. Poeta se simte părăsită de cuvinte – „bate vântul în sala de oaspeți/ iar cuvintele m-au părăsit“ – dar invadată de sentimente complexe pe care caută să le descrie cît mai lapidar.
Ploaia obsedantă și creatoare de angoase dintr-un poem intitulat chiar neliniște induce totuși o bucurie care este a cufundării în confortul obișnuinței și vine în solidaritate cu tristețea: „sunt la o cădere în gol distanță de tine/ când îmi spui că doar oamenii triști/ se pot bucura de lucruri atât de banale“.
O strofă precum aceasta și cum sînt multe similare pe Strada mansardelor părăsite are finețe. Stările crepusculare și contradictorii fac parte din recuzita de sentimente a poeziei. Dragostea este descrisă ca o virtualitate și ca o iluzie la granița ce izolează ființele îndrăgostite și care este distanța, de fapt imposibil de trecut. Aceea dintre două euri care nu se confundă: „ ce simplu ar fi să îți scriu/ ce simplu ar fi să îți spun/că te aștept/ ca pe ceva nemaipomenit/ ce urmează să mi se întâmple//păcat că suntem doar o iluzie/ care dansează/ la marginea singurătății“.
Maria Grădinaru cultivă, chiar cu voluptate, acele elemente ale decorului care o pot duce pe teritoriul melancoliei: ploaia, mansardele părăsite, mișcările feline ale pisicilor, livezile pustii, dar și forfota orașului care trimite ființa în anonimat. Astfel, poeta regăsește sentimentul care o domină permanent și pe care caută să-l înțeleagă, dorindu-și totuși să nu-l priceapă, ca să nu-l golească de mister: „încerc să înțeleg/ până unde merge iubirea aceasta/ care mă dezbracă de cuvinte/ și nu găsesc nimic mai frumos/ decât faptul că există/ fără să vrea nimic în schimb“.
Poeta caută să se depărteze de facilitate – „ador poezia neîmblânzită/ cea care se lasă/ scrisă greu“ – pentru a descrie dragostea în modurile cele mai insolite. Se cuvine remarcat că reușește cel mai adesea ceea ce și-a propus. Ceea ce fixează în eterninate „viața aceasta/ care trece ca o nălucă/ prin trupurile noastre“ este, pentru ea, starea permanantă de îndrăgostire.
Fiecare volum al Mariei Grădinaru, mai ales acesta, excelează prin delicatețe și eleganță. Ea celebrează dragostea cu discreție, dar și cu o vibrație profundă care seduce imediat cititorul. Iubirea nu este „o simplă scânteie“, cum scrie autoarea, fără să-și creadă afirmația. Este chiar fluviul care străbate întreaga sa carte, însuflețindu-i țărmurile. Poezia Mariei Grădinaru este substanțială și generoasă.