Bestia de zahăr, cea mai recentă carte a poetei Olga Ștefan, cuprinde selecții din Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017) și poeme inedite Poezii din iad pentru serbări școlare. Este o antologie de o frumusețe apăsătoare, un tort negru pregătit pentru stăpânul infernului. Nu la Arghezi, cel care iscase din bube, mucigaiuri și noroi frumuseți, ci la Bacovia ne duce gândul când citim poemele Olgăi Ștefan, și la Baudelaire, cel care făcuse, mai devreme, să se deschidă Florile răului, la Edgar Allan Poe, care impregnase poate cel mai expresiv, cu atmosfera plutoniană, nemuritoarele sale poeme. Bestia de zahăr este o carte ce se așază, fără îndoială, în galeria liricii unor sentimente negative. Întunericul, abandonul, umilința, durerea și trădarea, solitudinea sunt ingredientele unui infern personal în care ființa umană este cufundată. Este construit aici un întreg univers aflat sub un clopot de sticlă neagră în care ființa e obligată să își trăiască calvarul, sub privirile indiferente, în cel mai bun caz, ale celorlalți. În cel mai bun caz, deoarece, de multe ori, și ceilalți sunt infernul, reflectând spre ființa torturată, un dublu negru. În acest spațiu de „malefic condensat“ poezia este nu atât speranță, cu atât mai puțin salvare, ci un limbaj, așa precum misterioasa limbă a îngerilor, sau precum limba lui Hristos, despre care scrie Adrian Lesenciuc, este un limbaj al poetei damnate, prin care își mărturisește, iarăși și iarăși, inocența. Intensitatea poeziei la Olga Ștefan este dată tocmai de această damnare nemeritată. Poemele sale sunt tot atâtea mărturii despre bine, puritate, nevinovăție și strigătul înăbușit al celei care nu înțelege rostul supliciilor. Captivă între civilitatea pretinsă de exterior, de „lume“ și sălbăticia torturii interioare, intime, la care e supusă ființa, poezia nu poate fi decât incandescență. Poemele Olgăi Ștefan leagănă în ele ceva de poveste, povestea aceea tristă despre sfâșierea din trilul păsărilor cântătoare cărora li s-au scos ochii, pentru a cânta mai frumos. Pierderea inocenței are ca efect secundar poezia, pare să ne dea de înțeles Olga Ștefan. Această pierdere a inocenței este subînțeleasă și din poemele selectate din volumul Charles Dickens, remarcabilul cartograf al mizeriei, snobismului și totuși strălucirii victoriene, un alt autor „întunecat“, bleak, în zodia căruia Olga Ștefan își așază versurile.
Cultura solidă a poetei în domenii precum literatura universală, literatura comparată, mitologia, folclorul, teologia este alchimizată într-un teritoriu liric aparte, în care simboluri și repere universale capătă valori noi, într-o poezie puternică, personală și saturată de culorile tari ale emoțiilor: „ai mâncat cu obidă micul dejun al călugărilor/ și cinele lor frugale, dar/ pacea, pacea nu-i nicăieri.// și-ai dat un corp de alabastru și o toartă fragilă.// cine-și toarnă nectar din tine/ va visa mai târziu un pocal cu otravă.“ Destule pasaje amintesc de superba grădina decrepită din Ghepardul, prefigurând ruina unei lumi: „aici trenează încă (mortuară) Frumusețea.// mușcătura carnală a crinilor și izul murdar al iasomiei.// în floare, amintiri mai exotice, de când/ vara ne arunca pe câte-o stradă goală/ ca un craniu de vacă.“ Între piatră și altar, între intelect și emoție, între meșteșug și dar, Olga Ștefan scrie ceremonios, conștientă de „miracolul“ acestui înger palid care e poezia, dar, în același timp, cu un spirit de rebeliune, cu un spirit revoluționar nu specific vârstei, cât stării de tensiune, de presiune la care eul liric este supus și pentru care poezia este „paratrăsnetul“ care descarcă înălțimea trăirii în versuri: „e ora la care florile nu mai cresc și noaptea de vară proiectează otravă.// orașului îi știu copiii-cuci fugind în jurul curților demolate,/ maiestățile lor de catifea, cu pielea supurând ulei de cocos,/ ierarhiile tribale și care brațe/ le vor fi amputate.// dă-mi răbdarea și ia-mi de sub pielea de om/ pielea de șarpe – poemul-fluviu în limba/ aproximativă a recunoștinței față de zeul turnat/ mă va salva într-o zi de la moarte.“ Confesivă, corozivă și, totodată, catifelată, desenând imagini de o neașteptată frumusețe, folosind metafora și simbolul cu ambițioasă dexteritate, Olga Ștefan dovedește în Bestia de zahăr o voce inconfundabilă care o individualizează nu doar în generația sa, ci și în peisajul contemporan al liricii românești.