Contemporanii i-au spus Don Quijote lui Ștefan Petică, iar cel ce trăda deja o înclinație spre mistificație și mitomanie nu s-a supărat auzind că numele îi este asociat cu al unuia dintre cele mai celebre personaje din literatura universală. Într-o astfel de asumare ficțională a ego-ului, în care este greu de negociat raporturile real-ireal și autentic-mistificare, probabil că nici primul nostru poet simbolist autentic (după cum s-a pus de acord critica noastră literară să-l eticheteze) nu mai știa unde i se sfârșeau datele adevăratei naturi și de unde se configura o a doua natură, drept „impostură“ ivită din latențe ascunse ale imaginației sale. Ferm în principiile emise și neacceptând să fie contrazis de nimeni și pentru nimic, Ștefan Petică riposta chiar și violent atunci când cineva îi punea la îndoială ideatica novatoare.
Un complex de superioritate de care suferea încă din adolescență a fost exacerbat pe parcursul scur – tei vieți, în ciuda ridiculizării sale din partea contemporanilor, care i-au caricaturizat lesnicios și imediat profilul de hidalgo pe care îl credeau rătăcitor.
La rubrica „Între luptă și vis“ a ziarului „România jună“, în articolul intitulat În arenă și semnat „Sentino“, Ștefan Petică se referea în mod direct la trăsăturile donquijotismului: „Când spui artist, îți închipui un temperament aprins, o fire excentrică, un om nemulțumit de senzațiile comune, un explorator al vieței. De aceea artiștii sunt ispitiți să încerce totul, toate meseriile posibile, de la aceea de birtaș la ceea de cavaler rătăcitor.// În definitiv, aceasta din urmă e adevărata meserie a artistului care se respectă și, chiar când artistul catadicsește să ia dinainte prozaicul șorț, el nu este decât un cavaler rătăcitor travestit în haine de birtaș, un Don Quichote în lanțuri“ (Ștefan Petică, Opere, V, Publicistică, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2019, p. 204). Autorul, considerânduse cavaler rătăcitor, deținea el însuși capacitatea transfiguratoare de a deplasa datele realului înspre ideal, dar și reciproca este adevărată.
Gazetarul Petică exclama în 1900, în pragul secolului: „Ce poate căuta un poet la politică decât lupta epică și gestul frumos?// Oh, artiștii!“ (Ibidem). Fraza aceasta a fost scrisă după ce mișcarea socialistă – al cărei fervent militant Petică se arătase a fi prin acțiuni practice și prin activitatea ziaristică – începuse să parcurgă o fază de reflux. Era vorba despre o repliere plină de prudență efectuată după perioada incipientă din penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, caracterizată prin elan și entuziasm debordant denumită „socialism romantic“ (faza crepusculară, a ceaușismului, va fi aceea a „romantismului revoluționar“). Acest act de „trădare“ – departe de a fi o simplă „răzbunare“ față de Izabela Andrei- Sadoveanu, care i-a refuzat propunerea de a se căsători – a fost explicat în astfel de termeni de exegeta scriitorului: „Incongruența dintre noua fază a socialismului și structura lui se manifestă tranșant, și cel ce, datorită capacității de exaltare și generoasă dăruire romantică, își cucerise anterior un prestigiu, acum, în contrapunct cu sensul curentului, începe să fie cotat ca o figură fantastă și donquijotescă“ (Zina Molcuț, Ștefan Petică și vremea sa, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 79).
După abandonarea apostolatului pentru cauza mișcării socialiste, fiul de răzeș gălățean a frecventat cenaclul Literatorul, iar această opțiune a fost catalogată de foștii comilitoni drept o dezicere de natura sa autentică, a militantului activ. Ștefan Petică și-ar fi greșit drumul neabătut prin adoptarea unor pretinse aere rafinate de spirit decadent.
Însă el s-a dezis, pe de o parte, de dogmele sociologismului vulgar în problemele literaturii și ale artei, propagate simplist de ideologul Constantin Dobrogeanu-Gherea. Pe de altă parte, în sacerdotala atmosferă boemă și estetizantă a grupării macedonskiene, autorul volumului Fecioara în alb a descoperit climatul propice exprimării idealității sublimate poetic. El nu înțelegea prin decadentism derularea unei faze ciclice a declinului, a căderii, a crepusculului, ci o forma mentis perpetuă a spiritului uman.
Demersurile asociative și disociative efectuate cu abilitate în spirală dialectică i-au permis lui Ștefan Petică să privească lucrurile nuanțat, în complexitatea lor nesfârșită. Fără să încurce planurile realului și ale temporalului, așa cum o face eroul cervantesc, el s-a angajat într-un susținut efort de a-și înțelege epoca și de a activa între cadrele ei, iar aceasta se observă cel mai bine la citirea paginilor de publicistică. Dedicat în mod frenetic acțiunii de transformare revoluționară a societății românești, Ștefan Petică a scris articole vibrante, tranșante, pline de nerv și chiar de nervi, numărul impresionant de apariții într-un atât de scurt timp, cât i-a fost dat să trăiască, dovedind o maturizare precoce a gazetarului. Publicistul a dovedit în relativ scurtele sale articole lipsite de sistem o evoluată înțelegere a manifestării spiritului național în artă și a unei limitate legături dialectice naționalism-tradiționalism. Angajat în disputele ce dominau perioada sfârșitului de secol, Ștefan Petică a iscat, cu sau fără voie, un conflict atât cu tradiționaliștii, cât și cu moderniștii, după cum s-a întâmplat și în cazul ce îi avea în vedere atât pe tendenționiștii, cât și pe puriștii în artă. Prin scrisul său publicistic, tânărul gazetar a încercat să aplaneze, de la o nouă altitudine ideatică, aparentele discordii dintre concepte contrarii, precum condiția autohtonă și condiționarea externă, agentul civilizator și dezvoltarea organică, darul inconștient și atitudinea lucidă.
Chiar dacă la început de secol XX Ștefan Petică a publicat sporadic la revista naționalistă nou apărută „Sămănătorul“, nu se poate susține acuza de antisemitism, de care ar fi fost animat, potrivit părerii lui G. Călinescu: „Petică, naționalist și antisemit, înțelege nu mai puțin că o artă națională nu se poate întemeia pe simpla oroare de străinătate și pe un concept dedus din specificitate, ci prin studierea poporului «în toate manifestările ideale»“.
(Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, p. 685). Iar aceasta se poate verifica nu numai prin articolul intitulat Fără ură, nici părtinire: „Cu toate acestea, ar fi o greșeală dacă, luându-ne după aceste semne aparente, am crede că antisemitismul român e pe sfârșite. Nu! Buruiana rea nu piere niciodată. Ea se poate ascunde într-un moment, dar numai ca să iasă mai apoi și mai în vază.// Și, de fapt, dacă nu avem manifestațiuni zgomotoase și întruniri turbulente, pricina e că se lucrează pe ascuns.
Pricina e că în Corpurile legiuitoare există un curent foarte puternic pentru susținerea acestor idei. Iar acest curent se dă pe față la orice ocazie, fie la votarea unui indigenat, fie în alte împrejurări“.
(Ștefan Petică, op. cit., p. 435).
Ștefan Petică a deținut și a prelucrat temeinice informații din varii domenii: sociologic, filosofic, politic, economic și estetic. Devorat de demonul cunoașterii și animat de elanuri faustice, el a nutrit, în directă descendență eminesciană, ambiții meditative nemărginite, dorind să participe în felul său la evoluția gândirii românești și fiind mereu preocupat de avansarea unor puncte de vedere inedite. Luările de poziție paradoxale au fost irigate de la surse livrești, dar Ștefan Petică nu a fost niciodată intoxicat de livresc, precum Don Quijote. Combustia internă a autodidactului prin excelență, ce nu a depășit niciodată stadiul de student-auditor, a lăsat impresia lipsei de măsură și de simț al proporțiilor. Nu este de mirare că studentul Petică a eșuat la examenul de la disciplina Logică, predată de profesorul Maiorescu, deși nu a fost vorba despre lipsa de pregătire a subiectului ce trebuia tratat: silogismul. Intrau în joc alte mize, ce țineau de o incompatibilitate a punctelor de vedere ce despărțeau pe redutabilul examinator de examinatul de circumstanță.
Privit din această perspectivă, a silogismelor amărăciunii, „eșecul lui Șt. Petică la examen poate fi cotat și ca o expresie sui-generis a unui confict dintre generații, ca o confruntare a unor ipostaze diferite ale conștiinței umane. Aveau dreptate și unul, și celălalt. Maiorescu era îndreptățit să dea o lecție tânărului prea grăbit în a impune o viziune nouă, desigur insuficient cristalizată, conținând inerente confuzii și imprecizii, iar Petică avea dreptul să ceară audiență la un mod de a gândi diferit, pe care-l simțea legitim.“ (Zina Molcuț, op. cit., p. 148). O asemenea contraperformanță didactică realizase el și în adolescență, când rămăsese repetent la 15 ani, deși la acea vârstă învățase engleza, germana, italiana și cocheta chiar și cu limba arabă.
Ca licean la Brăila, Ștefan Petică nu avea, împreună cu un coleg, „adesea drept prânz decât un studiu de Spencer și drept cină decât o poemă de Whitman“ (Ștefan Petică, Opere, IV, Scrieri critice, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2019, p.
190). Lecturile întreprinse într-un ritm debordant i-au permis să-și însușească un înalt nivel cultural greu de atins de contemporani, care contrasta cu ținuta vestimentară modestă a aceluia cu fața nesănătoasă, asemănătoare aceleia a Cavalerului Palidei figuri.
„Șt. Petică a fost poate – afirmă aceeași monografă – una dintre puținele figuri ale literaturii noastre care s-a apropiat cel mai mult de esența donquijotismului“ (Zina Molcuț, op. cit., p. 160).
Cred că aici ar trebui adăugată o nuanță la cele spuse în aprofundata monografie dedicată scriitorului: în mișcarea de idei din pragul secolului al XX-lea, caracterizată prin diferite exclusivisme și polarizări acerbe, dar îndeosebi prin disputa tradițional(ism)- modern și etic-estetic, donquijotescul Petică a adoptat o poziție deloc funambulescă, ci una bazată pe o dialectică luciditate, ce a refuzat ideea incompatibilității acestor entități. Primul poet român simbolist autentic, recunoscut și ca șef de „școală“, a întrevăzut, în afara corespunderilor specifice paradigmei poetice ilustrate, putința propunerii unei alte căi, a sintezei superioare între realități aparent ireconciliabile. Ștefan Petică a fost un cavaler nerătăcitor.