După model american, candidații la președinția României au început să-și folosească familiile ca agenți electorali. Veți spune că e un pas spre democrație. Că e bine să cunoaștem lumea din care provine cel care visează să ne conducă destinele. Că e legitim ca politicienii să-și arate fața umană. Că viața privată explică lucruri esențiale despre comportamentul politicianului. Că intimitatea omului trebuie și ea cunoscută, așa cum îi cunoaștem conturile din bănci și proprietățile imobiliare. Aducându-și soațele și odraslele în studiourile de televiziune și la întâlnirile electorale, ei se proclamă, implicit, campioni ai transparenței.
Nimic din toate acestea nu e adevărat. Nu de un exercițiu democratic e vorba aici, ci de o secretă aspirație de a instaura un fel de monarhie „de drept dialectic“, cum ar fi spus Belu Zilber, în care nu doar suveranul contează, ci și liota de prinți, prințese, duci și ducese. Aducerea în prim-plan a „aparținătorilor“ nu adaugă niciun gram democrației. E doar un semn al invaziei mondenității în politic.
Rudele candidaților din 2024 la președinția României mi s-au înfățișat într-o lumină cel puțin stranie. Pur și simplu, nu am înțeles ce rol joacă ei în viața soțului/ tatălui/ fiului/ fiicei. Aproape fără excepție, prezidențiabilii au fost înfățișați ca niște figuri total absente, ca oaspeți ce se remarcau prin gesturile tandre față de copii, nepoți, verișori și verișoare atunci când, arareori, treceau pe acasă.
Ba chiar una din fiice a mers atât de departe cu necunoașterea tatălui (pe care, după cum afirma, l-a văzut din an în paște), încât l-a confundat cu Donald Trump. Drept urmare, nu s-a sfiit să preia, literă cu literă, discursul nepoatei aceluia, o poliloghie mediocră pe care a debitat-o sacadat și școlărește, sub privirile umezite de emoție ale destinatarului elogiilor. Atunci când percepția presei a fost pozitivă, ca, de pildă, în cazul soției lui Nicolae Ciucă, acest lucru s-a datorat exclusiv calităților personale ale doamnei cu pricina, și nu influenței marelui absent.
N-a fost însă clar în ce măsură soția liderului penelist a exercitat dumneaei vreo influență asupra ilustrului soț, mai mereu plecat cu treburi, când pe câmpul de bătălie, când la sediul partidului.
Și cu atât mai puțin s-a înțeles de ce era nevoie să fie expusă public – în afara prilejului de a petrece, în fine, câteva momente alături de preaocupatul soț. Mai că-mi vine să spun, așa cum ricanează mulți americani zicând că ar prefera-o oricând pe Michelle Obama lui Barack Hussein, că e păcat că din familia Ciucă a ales să candideze soțul, nu soția.
La acest capitol, Mircea Geoană și ai săi au făcut, iarăși, o figură aparte. De când a apărut pe scena publică, două au fost însușirile ex-pesedistului, astăzi independent sadea. Cea dintâi, falsitatea, cea de-a doua, inadecvarea. Las de-o parte caracterizarea pe care i-a făcut-o Ion Iliescu, „Prostănacul“, pentru că n-am suficient spațiu s-o ilustrez cu faptele de arme ale dlui Geoană. Există ceva profund găunos în acest om care se străduie să pară onorabil, deschis ca o carte și binevoitor și blând ca un franciscan. Dar imediat ce deschide gura simți că fațada spilcuită maschează hăul și că dincolo de aparența poleită zace un carnasier. Până și candidatura lui la președinție din postura de „independent“ duhnește a manipulare, a cacialma și falsitate.
De fiecare dată, indiferent de funcția ocupată, Geoană a lăsat impresia că e doar paravanul îndărătul căruia se fac tot felul de jocuri. Funcția de adjunct la NATO a fost pur decorativă, unul din acele fotolii inventate pentru a lăsa impresia de democrație și conducere colectivă.
Se poate spune orice despre NATO, numai că funcționează după regulile democrației, nu. NATO e o alianță militaro-strategică, încât îți vine să întrebi ce căuta acolo nemilitarul Geoană. Iar cât e de strateg se vede cu ochii liberi. Și totuși, cine și ce se află în spatele lui? Probabil că de data asta nu mai e Vântu. Dar cineva tot trebuie să fie. Și asta pentru că Geoană nu poate sta pe propriile picioare nici cât durează o recepție în onoarea diverselor „cauze“, unde-și etalează, graseind, talentele și zâmbetele.
Care sunt însă cauzele slujite de Mircea Geoană e greu de spus – în afara bunăstării proprii și a familiei sale. Se pare că fiica a făcut, din acest punct de vedere, un mariaj de succes, așa încât îi urăm ca și fiul să aibă parte de fericire. Cât despre Geoană, să sperăm că și după aceste alegeri se vor găsi iarăși niscaiva sinecuri pentru a-i răsplăti osteneala și tăria de a se expune penibilului cu o asemenea persistență în timp.
Cred că drama lui Geoană provine din faptul că nu e nici suficient de frust, nici suficient de intelectual. Oriunde l-ai pune, constați că e prost plasat.
E imaginea clasică a neterminatului: din blocul de piatră din care a fost sculptat n-a ieșit nici chip uman, nici formă geometrică recognoscibilă. Din haos, haos se naște. În campania electorală actuală, Geoană a jucat rolul trepădușului care, pe marginea pistei de stadion, îi stârnea pe ceilalți concurenți să iuțească sau, după caz, să încetinească ritmul alergării.
Veți spune, poate, că acord prea mult spațiu unei astfel de fantoșe conduse – nici măcar cu abilitate – de păpușari invizibili, care poate nu există nici ei. Geoană e genul de politician care pierde și atunci când concurează singur. De fiecare dată când e aproape de potou, intervine ceva, o lebădă neagră, fie ea și cu penele pârlite, precum vizita acasă la Vântu sau discursul plagiat al Anei Geoană. Văzându-i cum calcă în străchini, din tată în fiică, îți vine să exclami: oamenii ăștia sunt incorigibili! Pe cât de gafeuri și tupeiști, pe atât de păguboși și ridicoli.
Știu câte ceva despre felul cum și-a făcut Geoană intrarea în actuala cursă prezidențială. Înainte să fi apărut zvonurile, s-a iscat, brusc, un zumzăit în lumea pescuitorilor în ape tulburi: foști membri de partid rămași pe dinafară, intelectuali nebăgați în seamă, frustrați dornici de revanșă, profitori nerușinați, cuconet oneghistic, profesorași deznădăjduiți, artiști în pană de roluri și indivizi cu probleme de „dosar“ – într-un cuvânt, un iarmaroc dominat de cenușiul mediocrității și al neputinței. Din acest punct de vedere, Geoană a nimerito bine. Susținătorii lui sunt exact ca el. O să fiți uluiți, în caz că va ajunge la Cotroceni, de ce consilieri se va înconjura. Vor fi chiar mai nătărăi decât neantul vor bi tor din preajma lui Iohannis — dacă așa ceva ar fi posibil.
Am fost abordat, sub specia urgenței, să mă implic în lansarea unei cărți a lui Geoană la Timișoara. N-am așteptat ca persoana care mă sunase să-și termine fraza și m-a cuprins un râs în hohote. Mă și vedeam, tras la costum, proaspăt bărbie rit și parfumat, sorbindul din ochi, în mijlocul audienței pioase ce-l privea adorator pe Prostănac, ba chiar, cine știe, luând cuvântul și lăudându-i secrețiile intelectuale așternute pe hârtie.
A fost suficient pentru a-mi da seama ce resurse de nonvaloare, de aspirații bezmetice, de cârdășii inavuabile și ticăloșii sfruntate ne înconjoară. Pe lângă corupția de partid, invincibilă și căptușită cu legi și decrete, există și o ticăloșie ce se mișcă în voie în afara partidelor și a parlamentului. Ea e un reflex al submediocrității neputin cioase, baletul ologilor ce se visează campioni mondiali la cursa de 100 de metri. Ei nu sunt independenți – așa cum nu e nici Geoană –, ci materiale nefolosibile, rebuturi uzate fizic și moral care-și închipuie că de data asta loteria politică le va surâde.
E puțin probabil, totuși, ca acești famelici vânători de chilipiruri să-i întreacă în număr pe exaltații, deșuchiații, dezaxații care-i votează pe extremiști. Cu atât mai mult cu cât unii dintre cei care, în prima clipă, îi făceau ochi dulci lui Geoană s-au reorientat și-i vezi agitându-se febril ba pe la pesedei, ba pe la liberali, ba, atunci când nu-i vrea niciun partid, prin presă și pe Internet. Deși unele institute de sondaje au pompat la imaginea lui Geoană aducându-l la dimensiunile unui uriaș în țara piticilor, în ultima vreme baloanele s-au cam dezumflat – probabil direct proporțional cu banii de campanie.
Să nu uităm, totuși, că ascensiunea lui Geoană nu s-a poticnit din cauza unor cauze externe. N-a fost învins în confruntările directe cu contracandidații și nici c-ar fi în pană de idei mai flagrantă (dacă pot întrebuința un asemenea comparativ!) decât a adversarilor săi. Nu, Geoană s-a topit încetul cu încetul.
Lipsit de suflu și de viziune, a gângurit soporific prin întruniri cu sferto-docți și veleitari expirați, lăsând impresia că el însuși se află într-un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit. Retorica sa calpă, inhibată de complexele celui care, în sinea lui, știe că n-are nicio șansă, nu mai poate impresiona astăzi, din simplul motiv că în fața lui nu se află tehnocrații obedienți de la NATO și necuvântătoarele din MAE, ci doar spectrul celor doi foști președinți, Iliescu și Băsescu, care l-au umilit cu o plăcere aproape sadică.
Nu sunt sigur nici măcar că lovitura de grație i-a dat-o prestația dincolo de orice închipuire a fiicei sale. Și asta deși iubitoarea odraslă venise îmbrăcată în negru-funerar, vestind dezastrul. Lovitura mortală și-a dat-o chiar Mircea Geoană, prin însuși faptul că există.