Modul în care japonezii au luat contact cu lumea europeană compune un interesant capitol din istoria culturii, pe cât de pitoresc, pe atât de neașteptat. După ce stârnise imaginația Vechiului Continent prin legende și prin basme, Japonia intră în Europa destul de târziu, în secolul al XIX-lea. Ca întotdeauna, arta a comunicat cea dintâi lucruri tulburătoare despre lumea aflată de cealaltă parte a pământului.
Obiectele de porțelan, stampele de mici dimensiuni, desenele colorate ale rochiilor, obiectele grațioase care nu servesc la nimic au atras atenția pictorilor, apoi a poeților. Literatura romantică și cea simbolistă au devenit victimele noii mode.
E de ajuns să amintim cum îi priveau românii pe japonezi atunci când au aflat de existența lor. Macedonski, într-o improvizație fără pretenții, surprindea deja un portret-robot al japonezului: Fantasmagoric de colori/ Cu coperișuri lucitoare, Sub largă purpură de flori/ Niponul magic râde-n soare.
Idolatrat de călători/ Pe marea lui străvezitoare Scamatorie de colori/ Și jucărie răpitoare/ Niponul magic râde-n soare.
Un personaj, o temă, un motiv, când apar pentru prima oară într-un context străin, își trădează rareori de la început esența: e doar șocant sau amuzant. Când au ajuns în capitalele europene și au început să viziteze muzeele ori monumentele de artă, japonezii lăsau impresia unor ființe bizare: formau o categorie separată, atrăgeau atenția celor din jur. Limba în care vorbeau, fără nicio legătură cu limbile cunoscute, reprezenta o atracție în plus.
Ei nu vorbeau, ei ciripeau,/Căzuți din lună în Paris spunea despre ei același Macedonski, întâlnindu-i în capitala Franței.
Când Macedonski vizita Parisul, istoria începuse deja să se accelereze. Perioada interbelică, în care redutabila forță militară japoneză uimea lumea, arăta o cu totul altă față a acestei țări. Războiul distrugător purtat cu adversari net superiori, bombardamentele atomice cărora le-a căzut victimă, apoi renașterea economică spectaculoasă de după război, locul de vârf în știință și tehnică ofereau o imagine opusă celei vehiculate în Europa în secolul al XIX-lea.
Niponul nu mai „râdea în soare“, ci încerca să se măsoare cu cei mai mari dintre cei mai mari.
Poate că cea mai spectaculoasă consecință a înfloririi Japoniei a reprezentat-o descoperirea artei japoneze. Formelor literare specifice în domeniul versului (Hai-ku se mondializase) li s-a adăugat o proză extraordinară, comparabilă cu cele mai originale proze cunoscute.
Performanța de a avea două Premii Nobel pentru Literatură la distanță de câțiva ani (Yasunari Kawabata și Kenzaburo Oe) fusese atinsă de foarte puține țări. Acest „salt japonez“ al ultimelor decenii s-a petrecut în cel mai japonez stil: discret, pe tăcute, fără paradă.
Un solid și vizibil argument îl reprezintă prezența japonezilor în marile complexe industriale, în cele mai importante institute de cercetare științifică, ba chiar și în orchestrele simfonice de primă mână; ei s-au infiltrat pe tăcute în acele înalte posturi, pe care nu au de gând să le abandoneze, și s-au bazat exclusiv pe performanța individuală a japonezului.
Consecință logică: limba japoneză se studiază astăzi în tot mai multe universități din lume. La Universitatea din București, ultima zi a lunii octombrie din acest an s-a deschis sub semn japonez: marele hol al Facultății de Litere gemea de studenți veniți la inaugurarea cursului de japoneză, limbă ce a căpătat drept de cetate și la universitatea bucureșteană.
Cândva, japonezii erau departe – acum sunt foarte aproape.