TOSHIKAZU KAWAGUCHI s-a născut în 1971, la Osaka, Japonia. A fost producător, regizor şi scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail. Romanul său de debut, Până nu se răceşte cafeaua (2015), reprezintă o adaptare după piesa de teatru pusă în scenă de 1110 Productions, piesă care a câştigat Marele Premiu la ediţia a zecea a Festivalului de Dramă Suginami. Cartea s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost ulterior ecranizată, cu scenariul scris de autor. Filmul care are la bază acest roman – cu titlul Cafeneaua Funiculi Funicula – a avut premiera în 2018. Succesul uriaş al romanului său l-a determinat pe Kawaguchi să scrie trei continuări (Fericire într-o ceașcă de cafea, Până nu se șterg amintirile și Înainte să ne luăm rămas bun) care s-au bucurat de aceeaşi primire entuziastă din partea publicului. Aceste patru cărți au fost vândute până acum în cinci milioane de exemplare.
Toshikazu Kawaguchi a fost, recent, în România, la invitația editurii la care au apărut cele patru romane ale scriitorului japonez: Litera. Cu acest prilej a fost realizat interviul de față – tradus simultan, din limba japoneză, de Raluca Nicolae, profesoară la Centrul de Studii Japoneze „Angela Hondru“. Mulțumiri Ralucăi Nicolae și, de asemenea, mulțumiri Editurii Litera pentru intermedierea acestei conversații.
Cristian Pătrășconiu: Câtă speranță este sau poate fi într-o ceașcă de cafea? Toshikazu Kawaguchi: În general sau…
Și la modul general, și în raport cu suita cărților dumneavoastră (vândute în aproape cinci milioane de exemplare) dedicate cafelei și acelei cafenele neobișnuite…
Da, da. Să procedăm metodic: în general, atunci când bem cafea simțim un implus în creier și avem chef de muncă și de viață, lucrăm mult mai ușor dacă avem o cafea băută de dimineață. Cafeaua din romanul meu – din romanele mele, de fapt – este o cafea care se bea diferit; ea este, de fapt, o referință la un interval de timp, un timp foarte scurt în care se poate produce un miracol și în care inima oamenilor se poate schimba. Este vorba mai ales despre timp și despre inima oamenilor; e vorba de acel interval de timp până când nu se răcește cafeaua.
Ce fel de timp reprezintă sau, mai bine spus, sugerează cafeaua? Ce fel de timp îți dă cafeaua, atunci când o bei? Altfel spus: e un timp rapid, un timp de calitate, un timp al tihnei? Pentru mine – mă refer acum la mine, nu la roman –, cafeaua îmi dă o putere foarte mare de concentrare. Pentru mine, asta înseamnă mai ales cafeaua: forță de concentrare. Nu știu dacă e neapărat un timp de calitate, dar e ceva bun, pozitiv: cafeaua îmi dă un timp al atenției și al lucidității. Și cu acestea două poți face multe lucruri bune.
Pe de altă parte, probabil că una dintre băuturile cele mai încărcate cu speranță este cafeaua? Da. Pentru că noi o încărcăm cu speranță. Sunt speranțele noastre acolo. De altfel, chiar acum, în timp ce vorbim pentru interviul nostru, beau cafea și încerc să mă concentrez cât mai mult pentru a face o treabă bună (râde).
Chiar: dumneavoastră beți multă cafea? Și ce fel de cafea? Multă? Aș spune că destul de multă. De regulă însă, eu beau cafea înainte de a începe munca. Nu sunt genul de băutor de cafea care are vreun ritual în acest sens. Nu beau o cafea dimineața, una la prânz și una seara. Îmi beau cafeaua dacă am ceva important de făcut, ceva laborios. A bea cafea este pentru mine, cum să spun, ca o trecere – între ce a fost înainte și ce am de făcut. E ca o punte. E un „switch“ bun, e ceva care mă pune într-o stare bună pentru lucru.
Dar ceai vă place să beți? Japonia e, între altele, și țara ceaiului…
Cam beau. De obicei, când iau masa în Japonia, ceai beau – ceai japonez sau chiar unul mai concentrat decât se face de regulă la noi. De exemplu, vara, când este foarte cald, eu sunt genul de persoană care bea băuturi calde, chiar fierbinți, nu din cele în care să se pună gheață. Prin urmare, vara beau foarte mult ceai.
E un fel de înțelepciune orientală: să bei multe lichide calde vara și să mănânci rece (bunăoară, înghețată) iarna…
E și înțelepciune, dar e și ceva foarte practic. Am aplicat aceste principii pe propria-mi piele – cu ceai fierbinte sau cafea fierbinte băute vara – și a fost foarte bine. În Japonia, există un cuvânt anume puternic – natsubata – care înseamnă „să răcești vara“. Prin strategia despre care am povestit mai înainte, am reușit să nu răcesc deloc vara. Plus că este și foarte plăcut să pui în aplicare ceea ce spuneam despre băuturile calde și cele reci raportate la anotimpul ideal pentru a fi consumate.
Am făcut mic ocol despre cafea cu autorul unor cărți despre cafea, cafenele și ce facem cu timpul nostru. Și revenim direct la carte, la cărți: de ce vor oamenii, personajele să bea acea cafea despre care este vorba în romanele dumneavoastră? Sunt personaje a căror minte este puternic plasată în trecut, care se raportează în mod obsesiv la trecut. E un trecut pe care acestea încearcă, într-un fel, să îl schimbe. Când ele beau acea cafea, se întorc, cumva, cu fața către trecut, către acel trecut care, pentru ei sau pentru ele, este încă foarte încărcat de regrete.
Dumneavoastră ați vrea să beți acea cafea pentru a vă întoarce în timp? Și, dacă da, pentru ce sau, mai ales, pentru cine ați vrea să mergeți, înapoi, în timp? Da. Dacă ar fi posibilă această întoarcere în timp și s-ar respecta regulile din carte, aș vrea să merg înapoi în timp și să mă întâlnesc cu tatăl meu. El a murit când eu eram încă mic, aveam 12 ani când s-a întâmplat această tragedie.
Când a murit, tatăl meu avea doar 38 de ani. Eu sunt născut în 1971, am deci 53 de ani. Am depășit, așadar, cu 15 ani vârsta tatălui meu. Sunt sigur că, murind la 38 de ani, tatălui meu nu i-a fost deloc ușor gândindu-se că părăsește această lume și că își lasă familia în urmă așa. 38 de ani reprezintă o vârstă fragedă pentru un bărbat de astăzi, tatăl meu ar mai fi trebuit să trăiască mulți ani.
Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp; și, dacă, întorcându-mă în timp, aș putea să îl revăd pe tatăl meu, i-aș spune că sunt un om fericit, că m-am realizat, că am ajuns să scriu romane, că romanele mele se vând foarte bine, că lumea vorbește despre ele și că nu are de ce să își facă griji pentru mine și nici pentru familia care a fost lăsată în urmă.
Și, dacă s-ar întoarce în timp și am anula o regulă anume dintre cele despre care e vorba în carte – regula cu privire la schimbarea trecutului –, ce v-ați dori să schimbați în trecutul dumneavoastră? Dacă regula ar putea fi anulată și dacă aș putea, cu adevărat, schimba trecutul, cred că aș lua cu mine o documentație care să țină de niște terapii revoluționare pentru a împiedica evoluția bolii tatălui meu. Aș pune laolaltă într-un computer tot ce știm astăzi despre terapii, despre tratamente pentru cancer și aș aduce acolo, departe în trecut, această cunoaștere care ar putea să salveze multe vieți omenești. Inclusiv pe aceea a tatălui meu.
Dacă ați putea schimba acel moment teribil, la rândul ei, și viața dumneavoastră s-ar schimba. Poate că, schimbându-se, nu ați mai fi ajuns să scrieți aceste cărți…
Este cât se poate de adevărat că viața mea ar fi fost alta. Meseria tatălui meu era aceea de frizer; este aproape sigur că, dacă ar fi fost posibil ca o terapie revoluționară de acum să fie transportată în trecut 15-20 de ani în urmă și dacă aș fi reușit cu ea să vindec boala tatălui meu, nu știu dacă aș mai fi devenit scriitor. De altfel, visul tatălui meu era ca meseria sa să fie dusă mai departe în familie. Noi suntem trei băieți, trei frați în această familie; eu sunt cel mijlociu și, probabil, că ar fi încercat să mă convingă să nu las ca meseria sa să moară în familia noastră. Aș fi fost, probabil, frizer. Dar tatăl meu ar fi rămas în viață…
Revenind din nou direct la cărțile dumneavoastră: nu sunt prea multe regulile pentru cei care, bând acea cafea, doresc să se întoarcă în timp? Mi-am dorit să fie niște personaje care să fie foarte hotărâte și, de aceea, a avea reguli mai multe pe care să trebuiască să le respecte era, ca să zic așa, o condiție necesară pentru existența acestor personaje. Personaje cu caractere foarte puternice! Dacă aș fi redus din numărul de reguli, probabil că oricine ar fi putut să se întoarcă în timp. A fost ceva de ordinul unui triaj – este ca și cum aș fi pus un filtru des pentru cei care își doresc cu adevărat, așa încât, numai după ce au trecut de această „sită“, ei să poată să se întâlnească în cele din urmă cu cineva drag din trecut.
Dacă ai putea să revii în trecut, pe cine ți-ai dori să întâlnești? – aceasta este întrebarea de pornire pentru intriga romanelor din seria dumneavoastră.
Da. E punctul de inflexiune. După care urmează regulile.
Acestea – cam multe și destul de dure, după cum sugeram mai sus.
Prima dintre ele: singurii oameni pe care îi poți întâlni în trecut sunt cei care au vizitat cafeneaua.
Da, cum spuneam: am vrut să fac sita foarte deasă de la bun început.
Cea de-a doua este exact cea pe care ați dorit dumneavoastră să o anulez: chiar dacă te întorci în trecut, orice ai face, nu poți schimba prezentul.
În chiar primul volum al seriei dumneavoastră romanești, aveți o notiță legată de această regulă pe care o plasați într-un articol de ziar intitulat Pe urmele adevărului din spatele legendei urbane a cafenelei în care te poți întoarce în trecut. O să o citez, în traducerea românească: „când cei din cafenea au fost întrebați de ce există o astfel de regulă, singurul răspuns a fost nu știm. De vreme ce autorul articolului nu a putut găsi nicio persoană care să fi călătorit înapoi în timp, misterul a rămas nedeslușit. Ce sens mai are să călătorești înapoi în timp dacă nu poți schimba prezentul?“ Vedeți, la fel ca mine se întreabă și cel ce a scris acel articol…
Da, sunt de acord că e o regulă dură. Dar e nevoie de ea. Fiindcă nu schimbarea prezentului e miza întoarcerilor în timp din cărțile mele.
Și a treia regulă? Sunt cinci cu toate. A treia regulă spune că te poți întoarce în trecut doar stând pe un anumit scaun din cafenea. A patra: cât timp ești în trecut, nu ai voie să te ridici de pe acel scaun special. Ultima, și ea destul de constrângătoare: timpul reîntoarcerii este limitat. Iată, cum spuneam: o „sită“ destul de deasă, nu? Cam da. Cam deasă sita dumneavoastră! Care este cea mai dură dintre cele cinci reguli? Pe care o apreciați că este așa? Clar aceasta: că nu poți modifica realitatea, că nu poți schimba prezentul.
Și atunci: de ce să te mai întorci în trecut? Pentru mine a fost important să introduc acest element de fantastic sau de realism magic, dacă vreți. Acesta: că te poți totuși întoarce în trecut, dar că prezentul nu poate fi schimbat. Noi vorbeam despre tatăl meu și despre ce este în mintea mea că aș putea să fac pentru el, dacă m-aș putea întoarce în timp; dar în cărțile mele nu este vorba despre tatăl meu. E vorba, spre exemplu, de niște surori – una dintre ele moare într-un accident de circulație și pentru ea se întoarce în timp sora ei mai mare. Dar nu o face pentru a schimba realitatea, pentru o readuce la viață pe sora sa cea mică – așa cum, pesemne, ar fi fost dorința ei cea mai adâncă –, ci pentru a o întâlni, pur și simplu numai pentru a se reîntâlni una cu alta. Elementul acesta care rupe firescul omenesc – fiecare dintre noi ar vrea să revină înapoi în timp pentru a îmbunătăți o situație sau alta, pentru a face bine, pentru a vindeca pe cineva, pentru a prelungi viața cuiva –, un fel de element fantastic mi s-a părut că e foarte important pentru ce scriu eu și pentru ce vreau să transmit. Și tocmai de aceea l-am permanentizat; tocmai de aici – regulile dure despre care am vorbit mai înainte, reguli dure, cum le apreciați, și cum, de altfel, cred și eu că sunt.
Pe de altă parte, e ceva cât se poate de real, de realist faptul că prezentul nu se poate schimba. Chiar dacă mintea noastră, inima noastră ar vrea să se întâmple una ca asta. Dacă s-ar putea schimba prezentul, elementul de fantastic ar fi mult prea pregnant și lucrurile ar fi mult mai simple – și, cred că sunteți de acord cu mine, mult mai puțin interesante. Am fost de curând la New York și acolo am întâlnit un bărbat care mi-a povestit că se certase cu fratele său care, între timp, a murit. Era evident că regreta foarte mult faptul că s-au despărțit certați. E o poveste destul de asemănătoare cu aceasta a mea, a celor două surori, cu una dintre ele moartă într-un accident de circulație. Ce vreau să spun? Că am vrut să scriu o carte aproape de ceea ce sunt cu adevărat inimile și sufletele oamenilor: știm că nu putem schimba trecutul, cel puțin nu în felul în care schimbi un macaz pentru un tren sau pentru un metrou și, cu toate acestea, ne întoarcem în trecut și ne punem întrebarea, uneori obsesiv, ce am fi fost sau ce ar fi fost dacă trecutul nostru ar fi fost altul.
Există cărți despre neputința de a mai schimba ceva, despre regretul că nu se mai poate schimba ceva esențial – unele sunt chiar cărțile mari ale omenirii. Întrebarea mea legată de această stare de fapt – o temă mare, în fond, a literaturii, una dintre cele mai generoase cu putință: cum să (mai) mergi mai departe, cum să o faci având asemenea poveri în spate? Aici e, de fapt, punctul sensibil al cărții mele. Al cărților mele din această suită care nu e în primul rând despre o cafenea și despre cafea. Nu sunt despre cafea deși discret ele aduc și un elogiu cafelei. Sunt cărți despre trezire, despre o anume trezire, despre conștientizare.
Cum spuneați mai înainte: exact ce poate face o cafea bună, exact efectul pe care chiar dumneavoastră îl căutați la o cafea! Să te trezească.
Da, da. Mulți oameni, mulți dintre cei care mi-au citit cărțile au fost puși în situații asemănătoare. E ceva profund uman, e ceva adânc în noi: să vrem să ne întoarcem pe urmele noastre și să încercăm să reparăm. Să reparăm lumea noastră, stricată de unele curbe sau intersecții ale destinului nostru.
Ei bine, mulți dintre oamenii despre care vă vorbesc, perfect conștienți că nu mai pot schimba nimic esențial în trecutul lor, mi-au spus că abordarea aleasă de mine le-a dat speranță. Ceea ce am încercat să fac eu și ceea ce mulți cititori mi-au confirmat că am și reușit e să provoc oamenii – în cazul meu, personajele mele în primul rând, dar și pe cititori, pe fiecare cititor în parte la limită – să își exprime sentimentele. Să îi fac să vadă mai bine, mai clar ce li s-a întâmplat, chiar dacă ideea că ai mai putea schimba ceva este iluzorie. Deși personajele mele au vieți complicate, cu noduri dureroase, deși provocările „sitei“ despre care am tot vorbit sunt mari și grele, cred că romanele mele sunt tonice. Sunt surse de speranță. Așa mi s-a și spus, de altfel, foarte des.
Pentru că nu ofer soluții magice – și imposibile –, ci un mod diferit de a vedea o realitate sau alta.
Dar aceasta nu cumva înseamnă că, într-un mod subtil, poți oarecum să schimbi trecutul? Nu schimbându-l în sine, ci în consecințele sale, mai ales în ceea ce privește „lectura“ aplicată acestui trecut, modul de a-l înțelege și asuma…
Asta, da. Desigur. Pentru că schimbi perspectiva. Hrănind „lupul cel bun“ al trecutului, nu „lupul cel rău“. De fapt, în acest sens e formulat și finalul primului roman. Ideea este aceasta: chiar dacă nu se poate schimba trecutul, se poate schimba inima omului. Schimbi perspectiva – deci poți să schimbi sentimentele unui om și aceasta poate să fie, la un moment dat, o victorie împotriva unui trecut care părea inconfortabil sau chiar greu de dus.
În romanul care deschide această serie – Până nu se răcește cafeaua – femeile sunt cele care se întorc în trecut sau care vor să se întoarcă în trecut.
Cum se întorc femeile în trecut? Și, pentru că în romanele care urmează debutului dvs., intră în scenă și bărbații: se întorc într-un mod diferit în trecut bărbații? Sau mizele sunt, de fapt, aceleași? Omenești, prea omenești…
A fost mai degrabă o întâmplare că am debutat așa. Dar, în mod fundamental, felul în care o femeie se întoarce în trecut și modul în care un bărbat se întoarce în trecut nu diferă. Mizele mari, fundamentale, sunt aceleași. În legătură cu Până nu se răcește cafeaua există și o poveste de culise care explică, într-un fel, de ce aici femeile se întorc în trecut. Înainte să existe acest roman, a existat o piesă de teatru. În acea perioadă a vieții mele profesionale, în jurul meu erau multe regizoare de teatru. Fiind înconjurat de atâtea prezențe feminine, s-a întâmplat ca personajele din primul volum să fie femei. Mai apoi, în romanele următoare, am avut și personaje masculine care s-au întors în timp. Dar, încă o dată: modul de a se întoarce în timp este același, mizele sunt aceleași.
Ce înseamnă numele dumneavoastră? Și, imediat lângă această întrebare: are această semnificație a numelui dumneavoastră vreo legătură cu cafeaua? Numele și prenumele, vreau să spun…
Kawaguchi este numele meu de familie. Nu mi l-am putut alege.
Semnificația acestui nume este, propriu-zis: „gura-râului“ sau „izvorul râului“.
Nu prea pare să aibă vreo legătură cu cafeaua, nu? În schimb, prenumele – Toshikazu – a fost ales de mama și ea s-a gândit în felul următor: „toshi“ din Toshihazu înseamnă „persoană excepțională“, un om ieșit din comun; cea de-a doua ideogramă, „kazu“ înseamnă „a fi în armonie“. Prin această alegere, mama mea a încercat să îmi menească, să îmi dorească să fiu un copil excepțional, care să aducă armonie și care să fie în armonie cu cei din jur.
O asemenea cafenea – așa cum este cea din romanele dumneavoastră – nu există în realitate. Chiar ați vrea ca aceasta să existe cu adevărat? Mie chiar mi-ar plăcea să existe o asemenea cafenea, unde să se poată întâmpla lucruri de genul celor imaginate de mine. Însă mă gândesc că, dacă așa ceva ar exista, vor fi foarte, foarte puține persoane care se vor întoarce în trecut, pentru că sunt foarte, foarte multe reguli. Personajele mele sunt „firi hotărâte“; totuși ele sunt personaje de roman. Cu oamenii reali e mult mai complicat…
