Apoi a venit Ziua Aceea: Varvara le-a convocat pe amândouă.
Era iunie, anul școlar se sfârșise. Dar să vină fără copii, musai doar ele trei. Că are să le spună ceva. Oricât au tras-o de limbă, n-au putut să afle nimic: taina tainelor.
– Să vezi că mama vrea să ne convertească și pe noi, comentă Crina la telefon, vrea să luăm și noi calea lui Arsenie Boca, mă bate la cap că el m-ar ajuta să-mi găsesc bărbat. M-am săturat. Vii la Alba-Iulia cu Tania? – Tania nu vrea să vină, acum că e studentă, mai are niște examene, apoi vrea să meargă la mare cu colegii. Mă bucur că devine independentă. Și nu prea îi place la Alba, oraș mic și meschin, spune ea, hărmălaia de București o încântă. S-a schimbat, abia mai stă de vorbă cu mine. Se comportă de parcă aș fi o babă depășită de realitate.
– Tu, depășită? Ha-ha-ha, tu, care ești mereu aranjată și scoasă din cutie, elegantă mereu, siluetă ca la 20 de ani, te străduiești să fii în trend cu realitatea, vorbești limbi străine, lucrezi pe calculator, îți faci lecțiile pe toate programele alea cerute și necerute de minister, activă pe forumurile de specialitate ale profesorilor, că te văd des, articolele tale sunt forwardate pe Facebook, știi foarte clar ce vrei, ce crezi…
– Ce de laude la gura ta! Tocmai asta e, acum modern e să nu fii elegantă, ci cât mai șleampătă, să nu-ți cumperi lucruri frumoase pentru că ieși din trend, modern e să ai idei cât mai laxe, incluzive, ba să nu ai deloc idei, să nu te bagi în chestiile larg discutate, ci, în afară de drepturile câinilor/ pisicilor și ale comunității LGBT, să nu susții nimic, să-ți folosești capul cât mai puțin… Dar tu cum ești? Încă nu te consideră Alex depășită? Lasă c-o să vezi curând, deși, așa copil bun ca Alex mai rar, te invidiez, să știi.
– Am și eu un punct în care sora mea perfectă mă invidiază, că în rest, sunt prin definiție pe locul doi.
– Iar te plângi, iar nu ți-e bine…
– Ba da, de data asta chiar mi-e bine, așa cum ți-e bine în sfârșit și ție: cred că am ajuns să apreciez că tocmai tu ești sora mea și nu alta, că, deși suntem atât de diferite, măcar am avut ce învăța de la tine.
– Tu, Crina, cred că e prima dată în viață că îmi spui lucruri de bine.
Aproape că mă emoționezi. Mi-e și teamă să te mai întreb ceva, ca să nu strici momentul spunând iar niște prostii… Lasă că vin acasă și povestim. Până una alta, să vedem ce vrea mama.
– E tare schimbată.
– Mi-a spus că și-a scos medicamentele, de ce? – Da, și-a schimbat medicația, după ce lua medicamente de depresie cu pumnul… Într-o zi, s-a dus cu una dintre prietenele ei din grupul mănăstiresc – că nici nu știu cum să-i spun – la o doctoriță de-a ăleia, femeia i-a scos multe pastile și a pus-o să le arunce că o fac neom.
– Dar și medicamentele de depresie le-a scos? – Da. Că prea se îngrășa de la ele, că prea era hăbăucă toată ziua. Că depresia ei e una neconvențională, i-a zis doctorița.
– Și cum se simte acum? – Fără ele, dintr-odată a devenit mai clară, mai pe fază cumva, dar și mai reactivă, mai nerăbdătoare. Nici nu știu cum e mai bine, înainte era mai cuminte, acum e gata să întoarcă lumea cu susu-n jos. Și n-are nici Alzheimer, că am umblat să-și facă analiza aia specifică… eu cred că e doar depresia tratată prost…
– Lasă că prea era legumă, uneori o întrebam la telefon de două ori câte ceva până să mă audă, până îi ajungea ideea la creier. Dacă a reușit să mai scoată din medicamente e bine.
– Cu depresia nu-i sigur c-o nimerești cu tratamentul. Dacă nu tratezi corect, cade în altă extremă… Cel mai important e să aibă societate, să nu stea singură și izolată, a zis doctorița, dar cine să stea cu ea? Eu am de lucru.
Alex e la liceu, nu stă în casă ca să-i asculte poveștile…
– Toată viața a fost depresivă. De pe vremea lui tata era plină de frici.
Numai să n-o mai văd atât de nefericită, te face să simți că parcă suntem de vină că i s-au înecat corăbiile.
– Oare ce vrea de la noi? – Vin și vedem.
Vom fi noi trei, ca pe vremuri.
* S-au adunat toate trei în sufrageria apartamentului.
În Ziua Aceea avu loc Mărturisirea.
A sunat aproximativ astfel: – Fetelor, trebuie să vă spun ceva important.
Fetele o priveau fără vorbă.
– Crina, mai ales ție vreau să-ți spun, că pe tine te privește în mod mai direct, ca să spun așa…
Fața Crinei se lungi întrebătoare, fața Elenei înmărmuri, nu bănuiau ce poate să urmeze.
– Crina, vreau să știi că tu nu ești fata lui Sile, ci team făcut cu Fritz.
Liniște, uluire.
– Deci, fetelor, nu sunteți decât surori vitrege, Elena, tu ești a lui Sile.
Îmi pare rău că aflați doar acum…
Rostindu-se aceste propoziții zguduitoare, s-a spart tot calmul la care s-a ajuns cu atâta migală. După ajustări delicate de-a lungul anilor, fragilul echilibru a explodat ca o bombă care a lăsat în jur un haos fără margini.
A urmat un amalgam de întrebări. Țipete, nedumerire, reproșuri, ceartă, amenințări, hotărâri pripite: – Vrei să spui că tu erai iubita lui Fritz înainte de a muri tata? Când s-a întâmplat?, încercă Elena să înțeleagă. Țin minte ceva discuții legate de numele lui…
– Adică ai avut o aventură pe când trăia tata?, întrebă și Crina. Adică tatăl meu nu e tata, ci ăstălalt e tata? – De ce acum, mamă?, ce te-a apucat să spui taman acum, am trecut amândouă de patruzeci de ani, cui îi folosește?, întrebă Elena insistând mirată.
– Cum nu e Sile tatăl meu! A fost Fritz și m-ai lăsat să cred toată viața altceva? – El, da.
– Ai habar ce confuzie era în mintea mea de copil?, țipa Crina ca ieșită din minți. Că n-am știut niciodată pe care să-l iubesc! – De ce ai ținut secret ani în șir, ca acum să dai de gol toată bula asta mincinoasă? La ce te ajută?, întrebă Elena. Nu putea să rămână totul așa cum a fost? – Cum să rămână așa cum a fost?, adică eu să nu știu nimic despre a cui sunt? E absolut obligatoriu să știi cine e tatăl tău, Elena, ce tot îi bagi în cap? – Cine mai știe chestia asta? – Nimeni nu știe! Nimeni n-a știut vreodată!, spuse Varvara apăsat.
– Ai ținut așa un secret peste 40 de ani, nu putea Elena să treacă de subiectul ăsta. Iar acum ai dat afară…
– Uite, iarăși eu am fost cea lăsată la urmă!, se auzi vocea plină de reproș a Crinei. Îmi spui abia acum lucrul cel mai important din viața mea… Așa te-ai comportat cu mine toată viața! Ca și cum niciodată n-am contat. Deși este vorba chiar de viața mea, de viața mea!!, urla Crina. Prefăcuta dracului! – Mamă, n-a știut chiar nimeni? Înțeleg că nu i-ai spus lui Sile că l-ai înșelat, dar nici Fritz n-a știut că Crina e fata lui? Doar ai fost măritată cu el peste 15 ani…
– Nu, nu i-am spus. N-a aflat, nici n-a bănuit… N-am vrut să mă judece.
– Doamne, mamă, așa ceva e de-a dreptul anormal, ai o problemă serioasă, mamă, cum ai putut să faci așa ceva și apoi să nu spui? Cum să nu spui celor care sunt în cauză? Și ce argument egoist, stupid…
– Cum ți-ai bătut joc de noi, mamă! Crina tremura toată, s-a ridicat de pe canapea apropiindu-se plină de ură reținută de Varvara, care s-a făcut mai mică în fotoliu…
– Vedeți, deja mă judecați, așa ar fi făcut și el…
– Păi dacă el te-a lăsat gravidă, cum să te judece? Că s-ar fi judecat pe sine, încerca Elena o discuție cât de cât logică. Și n-a bănuit? Imposibil, o fi făcut și el un calcul, că doar era contabil.
– Am născut-o pe Crina cu puțină întârziere, a fost o sarcină suprapurtată, iar cu Fritz am avut o relație tare scurtă, cu socoteli cu tot, nu prea-i ieșea…
– Nu prea înțeleg, mă depășește, recunosc, așa ceva n-aș fi bănuit într-o sută de ani…
– Ce încerci să înțelegi, Elena?, nu e nimic de înțeles, tu ai vrea să nu fi aflat niciodată, dar eu vreau să știu, deși îmi încurcă toată existența…
– Are dreptate Crina, dacă nu i-ai spus când era cazul, ai încurcat acum viețile tuturor. Ea cum se simte acum? – Cum mă simt eu?, zbiera Crina, v-a păsat vreodată cum mă simt? Simt că nu mai vreau să vă văd în viața mea! Pe niciuna! Că tu nu-mi ești mamă, ești o curvă care ai învârtit doi bărbați pe degete, i-ai omorât pe amândoi și acum ne omori și pe noi. Iar cu tine, Elena, dacă tot nu suntem surori, hai, pa și la revedere. Poți s-o-ntinzi de-aici! Pe bune, dacă am fi fost surori adevărate, acum nu ar fi avut loc discuția asta de rahat.
– Vezi, mamă, nici măcar nu știu ce să-i răspund: deși nu are dreptate, de fapt, chiar are! Depinde cum privești lucrurile.
Ce te-a apucat să mărturisești acum chestia asta? – N-am mai putut s-o țin, interveni Varvara, n-am putut, hotărâți ce vreți. Ce o fi, o fi. Nu doar că m-am speriat cu pandemia asta că aș putea muri și mor nemărturisită… Dar Arsenie Boca mi-a transmis că trebuie să mă curăț, să mă purific. Să fiu sinceră cu mine și cu cei din jur. Altfel nu voi avea iertarea Celui de Sus.
– Maaaamăăăă, iar Arsenie Boca?, se luă Crina de cap. Nu mai scăpăm odată de nebunia asta? – Da, el. Că de câte ori m-am dus la mormânt, îmi vorbea. Și îmi transmitea același lucru: mă obliga să mărturisesc. Însă știu: pentru că nu am împlinit ce mi-a cerut, până la urmă a tăcut.
– De unde știi că „purificarea“ ta însemna să faci o mărturisire a unui…
cum să-i zic? – păcat – care, acum, încurcă atâtea vieți? Să aduci atâta nefericire, e mai bine?, revenea Elena la o discuție cât de cât rezonabilă. Ea avea nevoie să priceapă mecanismul, căci nu mai judeca acțiunile oamenilor, știa că fiecare face cât înțelege…
– Păcatul meu e păcat și dacă au trecut 40 de ani. Știu clar că asta e, am știut toată viața. Am fost îndrumată spre părintele Arsenie Boca pe când încă mai trăia; vă dați seama – povestea Varvara transfigurată –, l-aș fi putut vedea, atinge, i-aș fi vorbit direct. Dar îmi era frică de păcatul meu, știam că va vedea prin mine… Era un comunism urât, el fusese chinuit în fel și chip, dacă m-aș fi dus atunci, viața mea ar fi prins o altă direcție. Dar n-am ascultat, acum n-am mai putut, iar Crina e aici, e vie, ea trebuie să afle.
– Cine știe ce secrete ne mai servești! Cum poți să-ți bați joc de viața mea ca și cum ea n-ar avea importanță? Parcă niciodată n-am contat pentru tine – relua Crina laitmotivul suferinței ei…
– Vorbești cu mânie și fără inimă. De ani de zile nu fac decât să te slujesc pe tine și pe fiul tău. Cu jertfire de sine, cu abnegație, fără să mai conteze viața mea, sănătatea, odihna mea, ca măcar astfel să-mi șterg păcatul. Dar tu ești prea egoistă ca să vezi… Acum mă interesează să împlinesc ce am de împlinit, să-mi curăț viața, acum trebuie să fac asta pentru sufletul meu. Nu mai suport tăcerea Părintelui: căci înainte îmi vorbea, acum nu-mi mai transmite nimic.
Când l-am întrebat pe călugărul-duhovnic de ce tace deși înainte mi-a vorbit, a spus că tace numai dacă n-am împlinit ce mi-a cerut: nu mai puteam răbda tăcerea lui, mi-era mai frică de ea, decât de judecata voastră.
– Am ajuns să ne conducă viața un mort.
– Nu vorbi așa, Crina dragă, nu-ți fă și tu păcate.
– Taci, mamă, e chiar cum spun, ne conduce un mort, ba trei, dacă ne gândim și la ceilalți doi: adică… tații noștri, că nici nu mai știu cum să le zic.
– Mamă, eu te înțeleg, faci cum ai priceput dumneata, cum te îndeamnă conștiința, noi nu avem voie să ne amestecăm acolo. Dar, recunoaște și tu, tot e ciudată situația.
– Eu, mamă, nu te înțeleg. Nu înțeleg nici ce-ai făcut atunci, dar nici că m-ai ținut de fraieră și nu mi-ai spus.
– E foarte ciudat să nu-i fi spus lui Fritz, reluă Elena cu uimire, mai ales când a plecat de la tine, ții minte cum îți reproșa că crește fetele altuia? Cum te-ai răbdat să nu-i zici că-și crește fata, deși ai văzut ce mult ținea la ea? Eram chiar geloasă pe relația și potriveala lor.
– Păi, se potriveau dară, dacă era tatăl ei… dar n-a aflat niciodată. Că dacă nu i-am spus la timp, ce să-i mai spun după ani de zile? Am văzut că bărbaților nu trebuie să le spui tot adevărul… E lumea lor în care noi n-avem cuvânt, putem avea doar taine, asta e puterea noastră…
– Cum ne-ai ținut în minciună pe amândoi, țipa Crina. Ce scorpie ai putut fi privindu-ne cum ne jucăm, cum se ocupa de mine, cum mă învăța germană, ce scorpie… plângea Crina cu sughițuri…
– Da, chiar ai ținut totul în prefăcătorie, mamă, ai reușit și nu-mi revin că totul a fost un fals la care tu priveai ca la spectacol, ca să nu fii judecată, să nu-ți cadă tresele de doamnă model, femeia frumoasă și cuminte! Dar și Fritz, ce om slab a fost, cum l-ai manipulat, cum a ascultat de tine ca un cățel pribeag. Am văzut cum l-ai ținut sub papuc ani de zile: o privire, o grimasă, iar el îți făcea sluj. Pe vremea aceea, uram grimasele tale. Aveai secrete. Simțeam. De aceea am plecat. Nu e corect că abia acum ne spui.
– Să nu vorbești urât de Fritz, era tatăl meu și eu nu știam. Câtă nevoie aș fi avut să știu! Cât de vinovată mă simțeam că-l iubeam! Mi-ați otrăvit copilăria. Vă urăsc pe toți! Pe toți! Elena o privea cu milă. Îi înțelegea zbuciumul. Știe ea însăși prin ce treci când afli minciuni care acoperă realități dureroase.
Cum ți se schimbă viața. Era palidă și tremura.
– Când afli chestii din astea, nu rămâne fără urmări, ți se zdruncină realitatea, te înțeleg, Crina.
– Să taci și tu! Tocmai acum, când mi se părea că am o soră căreia să-i spun ce mă doare… că mă doare și pe mine sufletul, habar n-aveți voi.
Elena întinse mâna să-i mângâie umărul, Crina s-a tras ca arsă: – Lasă-mă! Nu mi se pare corect că iar e vorba de mine! De mine!, urla ea ca scoasă din minți.
– E vorba și de mine, Crina, nu numai tu ești ocolită în casa asta! Măcar tu ai avut tată…
– Am avut? Ce argument aiurea, rosti Crina oarecum învinsă. Eu nu mai am nimic cu voi…
– Faceți ce vreți, faceți cum credeți, eu tot mama voastră sunt și tot o să vă ajut. Oi trăi și cu dezaprobarea voastră.
– Eu o să plec, spuse Crina foarte hotărâtă. Asta e clar. Plec din casa asta. Nu mai cred nici măcar în pereții ăștia. Poate nu-s reali, poate o să dispară într-o zi.
* În săptămâna aceea, Crina a închiriat un apartament, a venit apoi cu doi colegi pompieri care s-o ajute, au încărcat lucrurile selectate (că nu luă cu ea biblioteca plină de cărți, nici hainele groase de iarnă), și-a luat copilul și, val-vârtej, s-au mutat de acasă. Nu-i dădu nicio explicație lui Alex. Cu mama nu mai vorbea deloc, o ignora ca pe o piesă de mobilier, tot ce avea de transmis sau de aflat – mai mult chestii administrative –, afla prin Alex, care mergea des la Varvara, doar ea l-a crescut. După o vreme, când Alex îi spuse că bunica e bolnavă, începu să-i trimită de mâncare, la început din când în când, apoi ceva mai des.
Dar n-avea de gând s-o ierte.
De fapt, nu-i nimic de iertat, ci, pur și simplu, trebuie doar tăiat tot ce ține de trecut, că altfel o ia razna.
– Mi-a luat tot – gândea Crina. Nu mai am mamă, că femeia aia nu e mama mea. Nu mai am soră. E limpede din ce cauză eram atât de deosebite, avem alt sânge, alte gene, dar, mai ales, faptul că făcea pe deșteapta, iar pe mine m-a lăsat să simt că sunt o soră inferioară, pentru că veșnic mă dădăcea cu ideile ei nepotrivite mie, iar eu îmi băteam capul s-o ascult, mă chinuiam s-o înțeleg pe formula: doar e sora mea, sânge din sângele meu, știe ce mi-ar fi bine – uite că nu e așa, chinuri gratuite. Să se ducă dracului cu deșteptăciunea ei, cu reușitele ei, că, de fapt, nu e decât un profesoraș de latină într-un sistem tot mai dezmembrat. De ce mi se pare mie că viața ei e model de reușită? N-aș vrea în ruptul capului să predau în învățământ în situația asta, mai bine vând haine într-un second hand.
Problema majoră era alta, dar îi era greu s-o formuleze, de câte ori îi venea în minte gândul, îl alunga ca pe un țânțar sâcâitor. Îi sugea sângele, dar tot nu reușea să-l plesnească în moalele capului și să termine cu el: gândul celor doi tați! Vinovăția de a-l fi iubit pe al doilea în detrimentul celui adevărat, acum aflând că adevărat era chiar el…
(Fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Polirom)