Poeme de Carmen Secere
n-am auzit nicio femeie
cîntînd
din mijlocul singurătății îmi fac
singură cu mîna
numai pe brațul tău stau
cu visele treze în rest
caut locuri fără amintiri și
pentru că uneori porumbeii
se așază pe pervaz mi se pare
că nu se poate muri
e haos înăuntrul meu toate
se lovesc una de alta
apoi se evită nimeni nu vine la
nimeni păsările zboară
deasupra durerii ce s-a schimbat
la noi poate un avertisment
de cutremur sau o amenințare
de ploaie încă nu reușesc
să număr fluturii de pe fața
de masă ar trebui să o dau
la spălat
între mine și restul lumii se
întinde o pată de ulei totuși
e nevoie să adun cărămizile
sparte din mintea mea
cel mai mult mă înfricoșează
viața care se duce în timp ce
noi rămînem
fără să ne aflăm aici și căutăm
prin sertare pe sub pat printre
haine
ceva care să ne aducă
aminte că a fost vară dar
n-am terminat de numărat
fluturii iar pînă acum n-am
auzit nicio femeie cîntînd
zidurile
acestei construcții pe care la
început le urăști apoi devii
dependent de ele numai pe
brațul tău stau cu visele treze
în rest
rochia mea e goală
sub coajă
pe atunci nu chemam
pe nimeni în ajutor
habar n-aveam ce înseamnă
să mă rătăcesc
apoi moartea a pătruns în oraș
și s-a născut o frică nouă
asemănătoare
cu privirea celor care tocmai
au aflat
că libertatea nu există
(ne costă mult curiozitatea de a
ști ce se ascunde sub coajă)
îmi simt oasele și aș putea
să învinovățesc ploaia
dar m-aș minți încă o dată și-ar
fi nedrept să nu-ți spun
că în dorința de tine au năvălit
animalele sălbatice
și nu știu pe unde s-o apuc
pentru că nu rămîne nimic
dincolo de somn
pentru că nu rămîne nimic
dincolo de vis
ce alandala ce alandala
lumea este o scoică verde
care țipă
iar noi suntem rănile
dinăuntrul ei
speranțe de salcie
cîndva am fost liftieră într-o
clădire locuită de bogați
urcam și coboram oameni
puși la patru ace
în parfumul cărora îmi
aruncam visurile
și mi le luam repede înapoi
orfane de inimă
când doamna rosevelt
și-a trimis rochia la curățat
am îmbrăcat-o cu timiditate
și am defilat pe holul
care pentru toți era o simplă
trecere iar pentru mine
devenise o adevărată sală de bal
făceam piruete mă înălțam
pe tocuri imaginare pînă
a început să mă usture pielea
de la atîta singurătate
țin minte că m-am spălat
de o mie de ori cu apă fiartă
de frică să nu se ia vai ce frică
am tras
ce frică
acum vînd flori lîngă biserica
din piața centrală
nu mai visez la înălțimi doar
împletesc speranțe de salcie
pe care le agăț de gîtul celor
ajunși acasă duminica
înainte de liturghie
post-scriptum
mă întreb ce te înspăimîntă
mai mult
latura opusă teorema medianei
sau big-bangul despărțirii
noastre
lămîiul s-a uscat nu mai avem
nicio insectă în bucătărie
afară ninge ca-ntr-un radical de
alb și ți-am cumpărat o carte
despre formarea ghețarilor e o artă
să supraviețuiești sub zăpezi
așa cum și aici cînd vine înghețul
se aud toate țipetele
acestei vieți în care ți-am fost
interzisă și te-am rugat
să-mi repari fereastra și te-am
rugat înainte să pleci
dar pe tine te amuzau gîtul meu
prea subțire apoi tălpile mele
prea mici
m-am așezat invers de cum
stăteam să învăț abandonul ca
pe o rugăciune
fără amin și habar n-ai cît
întuneric pot număra pînă la trei
habar n-ai
cîtă disperare cunoști în
industria singurătății de fapt
nu te-am pierdut niciodată pentru
că niciodată nu te-am avut
Poeme de Elena Ilash
Peste părul tăiat
Copilă-fetiță fiind cu fața
rotundă
ochii rotunzi și ei
cu păr scurt scurtat
cu lacrimi șiroind
pe scaunul mare prea mare
scândura învelită era așezată
pe el
scaunul se înălța peste corpul
firav
și peste părul tăiat –
mâinile lor erau mari
ferestrele închise erau mari
și murdare
lacrimile curgeau mari
în marea apă albastră căzând
cu glas țipând tristețea fetiței
care voia să aibă codițe și păr
lung –
nu a mai stat îmbrăcată
sub fusta mamei
în tot timpul tăiat-deșirat
nu mai voia să își vadă
picioarele
în adăpostul turlei fustelor
și rochiilor –
ele și acum o învinovățesc
să fie o copilă
nedorită
necoaptă
nelalocul ei în lumea apei
albastre –
rochia albastră
fluturând pe cer albastru și el
și uneori pătată de sânge
de sângele lor
din venele mâinilor lor
tăind-mi părul
destinul din apele Dunării
Copilărie cu micșorata
ființă
Orizontul stradal – cartierul
era în ochii deschiși larg
ai fetiței
definiția unei arii ample
mărilor și țărilor
peste care putea trece –
fastuoase geometrii industriale
palate urbane
iluminate de soarele cu lumina
albă a estului
păreau necrescuții feți-frumoși
lumina înflorind corcodușul
de lângă balconul alb
cu pământ negru
ud primăvara –
fragmentat de gând
fărâmițat de el de aducerea
aminte a jocului
în care înfigeam cuțitele
în pământul nivelat din grădină
împărțind-l
imaginându-ne țările noastre
ca pe felii de prăjitură delicat
hăcuite de lamele din bucătării –
cu mingile împărțeam
alte teritorii
cu strigăte vioaie din gâturile
subțiri și albe
în alt elan de joc cum hrăneam
păpușile de cauciuc
cu iarba verde de crud aprilie
cu degetele mici îndesam firele
micite în gurile mici și ele –
universul dintre blocurile mari
era ochiul mare
făurit de micșorata ființă care
eram-eram
În foile lucioase de apă
Despre acest anotimp nu
se poate scrie
de ce aș vrea să simt
că mă însoțește iar și iar?
înghițindu-mi simțurile,
emoția din ele
mă diluez în ceața din umbre –
în lipsa lor de vlagă și de culori
în palida apariție pe care o văd
în foile lucioase
de apă de pe străzi
mă arunc în ele
scufundându-mi fața
părul pielea oasele –
Apa murdară noroi al ființei
în curgerea ei îmi despică
picioarele
devin lichidă împrăștiidu-mă
în fire de Penelopă –
somnul creat al apei
e somnul meu
închis în ochi-mi umbra ei
e umbra mea
întinsă în valea și calea ta –
așteptând să o cuprinzi
cu brațe de cuvinte de
miresme de țărm deschis
e nor și soare și plouă, uneori
ninge ușor pe mal
în iarna iubirii a nesperatei tale
veniri.