Suveniruri ale memoriei personale

Deși nu se consideră scriitor, Florin Duțu dă dovadă prin Chiorpangiu de un veritabil talent de povestitor, iar stilul lui „te prinde“ chiar de la primele pagini. Câștigarea concursului pentru Debut al Editurii Polirom validează în mod „oficial“ această idee a înclinației creatoare autentice. Întâmplările narate, cu un evident caracter autobiografic, prezintă o altă față a existenței în comunism, desprinsă de mecanismele politice și convulsiile sociale, în care banalul câștigă statutul de eveniment. Refăcut din momente ale existenței de zi cu zi, acest spațiu personal ni se relevă treptat prin cele cinci povestiri ale cărții: Fierăria, 22 de căsuțe, Fănică și Securitatea, Doctor Aurel, „Pune banii ăia undeva“. Titlurile indică discret întâmplarea-catalizator, de care stau prinse alte zeci de istorioare. Prima povestire este și cea mai densă în descrieri minuțioase. Refacerea portretului bunicului, care îl primește adesea pe copilul Florin la Fierărie și îi arată cum se fac felinarele de tablă pentru morminte, ascunde nostalgii, pe care cititorul atent le poate ghici. Pe fundal, e recreată atmosfera viețuirii în comunism, cu oameni simpli, care caută cu orice preț să „producă“ și, în același timp, să câștige ceva din vânzarea de borș acru, vată de zahăr, gogoși, sifon, sirop sau mărțișoare. Cozile infernale la care se stătea în acea perioadă sunt și ele refiltrate prin același ochean al inocenței copilăriei: „…cineva a deschis o gheretă cât o casă de bilete în care avea montată o centrifugă cu care făcea ce n-a văzut Brăila: vată de zahăr pe băț. Aici am simțit pentru prima dată că «stau» la coadă. Trecea jumătate de oră și nu înaintai nici jumătate de pas. La fiecare două-trei ore, telefonul fără fir al cozii aducea vești dramatice: «S-a terminat zahărul…», «S-au terminat bețele…». Nimeni nu pleca. Toată lumea vrea să vadă cum aruncă centrifuga pânza de păianjen lipicioasă adunată pe bățul improvizat“ (p. 19). Oralitatea stilului lui Florin Duțu este de remarcat chiar de la început: de la „învățatul la lighean“ la „melancolia de porumb“ și „pusul bine“ al banilor, opțiunile prozatorului în ceea ce privește modul de „a spune“ ies imediat în evidență. Pentru a descrie o călătorie pe străzile Brăilei, nu se uzează de tehnici sau mijloace sofisticate de captare a atenției cititorului; autorul pare că se așază comod și povestește cu o vervă lipsită de ezitări sau de timiditate. Odată cu trecerea de la o povestire la alta se observă și schimbări de atitudine, iar identitatea celui care povestește e prinsă la limita dintre dialogul viu, presărat de imprecații, apostrofe, formule argotice tipic juvenile și descrierea așezată, matură, în care se ghicesc ipostazele unei copilării care nu și-a pierdut niciodată candoarea, în ciuda dificultăților traversate. În 22 de căsuțe se prezintă, la fel de nuanțat, alte serii de fante ale memoriei personale, care au legătură cu luarea examenului pentru permisul de conducere. Contextul social, deloc favorabil, se conturează discret: „Prea multe nu puteai să faci dacă aveai mașină. Aveai cartelă la mașină, maximum un plin pe lună, pentru care stăteai câteva zile la coadă care se întindea pe câteva străzi. Oamenii făceau cu schimbul după cum lucrau: unii stăteau ziua, alții noaptea, dormeau prin mașini și le împingeau pe cele rămase fără benzină. Dacă erai din Baia Mare și vreai să te duci la mare cu mașina, începeai să aduni benzina în canistre cu jumătate de an înainte să pleci“ (p. 28). Și în celelalte istorioare, sub straturile dense de umor, se ascund evenimente serioase, închise în capsule ermetice, prin care nu străbate la suprafață patetismul sau amărăciunea. Merită menționat aici momentul în care cuplul ceaușist ajunge la Brăila. Nici chiar prezența autorităților nu-i convinge pe băieții de clasa a IX-a să renunțe la buna dispoziție generalizată și la spiritul zeflemist: „Nu mai știu ce aveam de scandat, dar ca să îl disperăm definitiv pe securist, am schimbat lozinca. Mai întâi unu, doi, după care tot grupul. Toți muncitorii fără chef din jurul nostru strigau cu jumătate de gură o lozincă, iar noi cu un fanatism nord-coreean răcneam altă lozincă“ (p. 51). Păstrând proporțiile, ceva din povestirile și stilul lui Florin Duțu amintesc de J. D. Salinger din De veghe în lanul de secară. Amestec de tristețe și veselie pură, aventurile din Chiorpangiu permit revizitarea unei lumi de sine stătătoare, în care copiii, din lipsă de ocupație, dar și de bani, vând sticle goale de prin curte (astăzi, acestea au început să fie reciclate altfel), mamele sunt specializate în „a pune bine banii“, dinții se scot acasă cu cleștele sau cu ața, iar doctorii folosesc palma pentru a aplica anestezia, în cazul operațiilor de amigdalite. Florin Duță este un prozator de urmărit și aștept cu interes a doua sa apariție editorială.