„Străinul” și deșertul

Romanul Azilul meu al lui Alexandru Lamba (Editura Polirom, Iași, 2024) aduce în prim-plan confesiunea dureroasă a unui protagonist confruntat cu vâltorile existenței. În Prolog, pentru a capta atenția cititorilor (pentru o eventuală relectură), romancierul apelează la tehnica sadoveniană de introducere în ceremonialul lecturii: înainte de a-și depăna amintirile, personajul central, Radu, oferă oaspeților săi un ritual culinar, în care intră mahjouba, ceai și cafea. Trecut de optzeci de ani și stabilit în Algeria, Radu primește vizita lui Laurențiu, reporter din România, care vrea să-i afle povestea vieții. În contextul războiului ruso-ucrainean, știrea prezentată la televizor despre apropierea trupelor rusești de Cernobîl declanșează fluxul amintirilor. Cu toții se așază în jurul vetrei din cort, cu ceștile de cafea în mână, iar naratorul își începe povestirea: „Cum stau cu picioarele încrucișate și cu ceșcuța în mână, cu turban și barbă albă, în penumbra cu aromă de cafea, probabil că arăt ca duhul lămpii lui Aladin. Însă ce voi povesti nu va fi cu eroi, covoare zburătoare, djinni și dorințe împlinite. Va fi… cad pe gânduri. Va fi tot cu mașini blindate, avioane și elicoptere. Dar dintr-o altă epocă.“ (pp. 16-17). Din relatarea care trimite în urmă cu decenii aflăm că Radu, absolvent al Facultății de Mecanică, lucra într-o uzină, avându-l ca șef de secție pe prietenul său cel mai bun, George. Trimiși împreună într-un schimb de experiență în Austria, cei doi aleg libertatea și cer azil politic în Franța. Viața lor ia o turnură neașteptată când îl cunosc pe Octave Corentin, un bătrân ciudat, care le oferă „șansa“ de a lucra ca sudori într-o bază militară franceză din Algeria, unde se făceau experimente nucleare. Viitorul celor doi pare promițător, dar „visul occidental“ se transformă într-un coșmar în adevăratul sens al cuvântului. Octave și subalternul său, polonezul Nelek, îi folosesc în experimente științifice care au drept rezultat moartea lui George. Alexandru Lamba aduce în fața cititorilor un subiect de sumbră actualitate – experimentele nucleare și traficul de arme –, întrebându-se dacă rezultatele științifice pot justifica sacrificiile umane? Problema pusă în roman se referă la devotamentul unora pentru cercetare și știință și la obsesia altora pentru a deține controlul puterii cu orice preț. Între aceste opțiuni, odată cu oaspeții lui Radu, cititorul află despre atrocitățile petrecute în baza militară experimentală Oasis, din care nu lipsesc dezastrul ecologic, iradierea a patru sute de oameni, nori radioactivi care infestează natura. Romanul, alcătuit din 27 de capitole, un Prolog și un Epilog, pune în evidență contrapunctic destinul a două personaje: Radu, despre care știm cam tot, și Anissa, o tânără orfană, dintr-o tabără de beduini. Tehnica narativă cuprinde cele două acțiuni împletite spre final în parabola cărții. Povestea Anissei, marcată de un destin potrivnic, este la fel de tristă: membrii tribului o izolează, lăsând-o să se ocupe de animale. Fiul șefului de trib, Sami, o violează în repetate rânduri, iar tânăra rămâne însărcinată. Pentru această faptă, violatorul îl acuză pe fratele său mai mare, moștenitorul averii, iar într-o confruntare îl ucide. Cele două planuri se suprapun când Radu vizitează satul In Ekker alături de militarul Macey. În timp ce amicul său vorbește cu Sami, noua căpetenie a beduinilor, protagonistul, o zărește pe Anissa și rămâne fascinat de ea. Iubirea celor doi nu este teatrală sau forțată, ci firească, spontană. Dacă, la aterizarea pe aeroportul din Tamanrasset, Radu era speriat de clima deșertului, apoi se regăsește treptat în noua ambianță: admiră munții tociți ai Algeriei și merge desculț prin dune. Anissa îl atrage tocmai pentru că aparține acestei lumi misterioase. În același timp, îi unește și povestea de viață – ambii sunt niște străini în comunitățile lor. Atât în statele comuniste sau capitaliste, cât și în cele din lumea a treia – constată Radu –, străinul sau intrusul (termenii amintesc de titlul cunoscutului roman al lui Marin Preda) se confruntă cu vitregiile destinului. Unii au posibilitatea să se salveze, alții sunt sacrificați de propriile obsesii ori de răutatea celor din jur. De aici, parabola amintită la început, mai exact bizarul proverb beduin (fără semnul întrebării la final, cum ar fi fost de așteptat) ales ca motto: „Sunt eu împotriva fratelui meu; suntem eu și fratele meu împotriva vărului meu; suntem eu, fratele meu și vărul meu împotriva unui străin.“ Prin Azilul meu, Alexandru Lamba se alătură scriitorilor interesați, cum este și firesc, de existența umană, dar în viziunea cărora speculațiile științifice nu situează în plan secund respectul pentru ființa vie. Autor de literatură S.F – Sub steaua infraroșie (2016), Arhitecții speranței (2017) – Alexandru Lamba se prezintă în noul său roman în ipostaza unui observator al conștiinței umane dominate de patosul științific, dar și al păienjenișului social, în care unii sunt captivi.