Poeme de Adela Toplean
Numărarea mamelor
Mame plăpânde tronându-ți
în minte;
Și mame enorme chircite-n
morminte;
Și mame livide mușcându-și
de limbă
Copiii Bătrâni ce durerea
își plimbă
prin parcuri pustii, legată
c-o sfoară –
umflată de vânt, durerea lor
zboară
și uite-o cum suie, zmeoaică
vicleană –
durerea de mamă e dor
și hârjoană;
Și mame de apă să torni
în pahare
S-adăpi o cireadă, să-neci trei
popoare,
Să stingi ce-i aprins, să scufunzi
ce-i semeț
(Înmuiatul în mamă – ce dârz
Omuleț!)
Și mame rotunde lâncezind
în nămol –
în torpoarea amiezii doar Fiul
e gol
Se plimbă aiurea, căscat
și aprins,
prin urbea din care dorința
s-a stins;
Și mame superbe dansând
cu nesaț
cu Fiice Stinghere cu păr
la subraț –
ruine vacante, prinos văicărelii
ce-și scot #lagirafă #metoo-ul
acrelii;
Și mame de ură, mame gigant
Ce-ți trag peste creștet un pled
de neant:
„Cât oi trăi, Copile, dormi sadea,
Crini ‘nalți vor crește din
absența ta.”
Și mame-nțepate de frica cea
pură
Suflarea de gheață ți-o varsă
în gură:
„Copile drag, nu mi te-opune,
Te port, de mână, spre genune.”
*
Sunt eu, cât vede ochiul ei
de fum.
Adică nu prea mult, chiar
mai deloc.
Nu știu de ce-am intrat în joc
Și n-am luat-o pe alt drum
Cu altă mamă oareșicum.
Noaptea de iubire a Dalilei
este mai lungă decât părul
lui Samson
Dalila lunecă-n clepsidre
şi Timpu-i suge molcom sânii
E toată carne neatinsă şi-i toată
sufletul ţărânii.
Un zâmbet ca de ceară caldă
i se-nfiripă pe obraz
Şi, când se tolăni-ntre vremuri,
i se prelinse pe grumaz.
Stătea acum rece şi caldă,
lungită-n puf de clipă slută
Cu râsu-ncremenit pe-un umăr,
cu ochii verzi, cu gura mută.
Timpul se-opri buimac la sânu-i,
scânci prunceşte, se zbătu
Când pe bărbatul hălăciugă
stând drepţi, în uşă, îl văzu.
Trei clipe mici cât trei furnici
se-ascunseră la subţioară
Şi vremurile de mătase-ntre
pulpe i se pitulară.
Când marele bărbat se lasă în
marii lui genunchi de piatră
La capul patului femeii, Timpul
rânjeşte, scuipă, latră.
La semnul ei, tăcute-s toate,
doar carnea sâsâie şerpeşte,
Iar zâmbetul de ceară caldă
bulbucăie şi clocoteşte.
O fierbinţeală fără seamăn
înmoaie braţul lui de fier,
Îl încovoaie peste Vremuri şi îl
topeşte-n jartier.
În părul lui Samson se-ascunde,
păduche hăituit, Puterea.
Şi ochiul lui lărgit presimte-un
zvon de lacrimi, dulci ca mierea.
Pândit de pleoapa adumbrindă,
bulbucul susură-n prunelă
Şi-apoi străpunge lumea,
tandru, făcându-şi drum
prin santinelă.
O gheară de neant pândeşte-n
ochii ei de vată verde
Şi-un foarfece de dinţi aşteaptă
în gura ei ca să-l dezmierde
Pe cel ce plânge-acum la sânu-i,
cu Timpul frate bun de lapte:
„Nu a crescut pe lume pleată
mai lungă decât astă noapte…“
*
Se-aleargă zorile zălude
pe străzi pitite după soare
Şi-un pumn de viaţă susurândă
se zbenguie printre ovare.
Cu carnea neatinsă-ntinsă
pe mătăsoase Vremuri lungi,
Dalila murmură un cântec
şi alăptează doi chilugi.
Poeme de Ioana Tătărușanu
*
* *
bunicul m-a zărit numai o
dată, zburătăcită de mama
într-un coș de paie;
era vară și colbul se înălța
deasupra grădinii ca un
suflet de mort către lumea
cealaltă.
ulița frământată-n picioare,
prispa, odaia bolnavului și
cele trebuinciose
aproape gata:
săvârșitu-s-a!
se răsturnase din căruță când
se-ntorcea de la cosit
și calul l-a târât vreo sută
de metri în frâie, cu capul
printre bolovani;
iar asta, zicea mama,
i-a pricinuit tumoarea.
la începutul anilor două mii,
murmurând dintre perne,
cu fruntea pansată sub care
un bulb cât o nucă în coajă
se lăsa ghicit,
o ocăra pe mama că tocmai
atunci își găsise să rămână
gravidă,
iar eu crescusem întâi cât o
pietricică, apoi cât o pâine
și-o tufă pitică,
până s-a dus, iar eu, în urma
lui, pe brațul încovoiat
al mamei,
amușinam mirosul hainelor
de duminică ale cohortei
de săteni îndurerați
și nu peste mult timp aveam
să întâlnesc iară odorul
morții.
Sandu s-a spânzurat într-o
casă părăsită, după ce
ani în șir nevastă-sa îl pusese
să se spele pe față cu apa
din ceaun,
unde scrobul mămăligii se
descărna peste noapte;
când mama și bunica îl
boceau în drum spre
groapă,
cumetrii de la crâșma din
deal pândeau prin spărturile
gardului.
n-au vărsat strop de vin,
nu s-au împleticit
de sufletul mortului!
la zece ani ai mei, bunica
a murit pe un pod, în drum
spre spitalul de la oraș;
mințile sihastre din familia
mea n-au prididit să
ghicească în asta un semn
că sufletul ei nici n-o să
aștepte patruzeci de zile să
se-așeze-n rai:
întâi, băiatul care-o tot
plesnea când focul se
stingea în soba din odăiță,
fiindcă bunica Nuța nu se
mai putea apleca să
înghesuie gătejele în jar
și-apoi eu, cotropită de-un
plâns gâlgâitor la aflarea veștii,
deși o batjocorisem că era
umflată, mergea greu
și, de la o vreme, nu prea mai
pricepeai ce spune,
iar ea, ferecată la gură,
sughița într-o batistă
năclăită
cu degetele încovoiate pe
acatistul Maicii.
înger-îngerașul meu, dacă eu
sunt mică, nu mă face mare
dacă mă ferești, ferește-mă
și gata.
Rebeca
Rebeca aștepta dragostea
către ceasurile patru dupăamiază,
brodind la fereastră.
Ea știa că poșta nu venea
decît la cincisprezece zile o
dată, totuși nu înceta s-o
aștepte, convinsă că într-o zi
sau alta va veni din greșeală.
Se întîmplă tocmai
contrariul: o dată, catârii
poştei nu veniră în ziua
prevăzută. Înnebunită de
disperare, Rebeca se sculă în
miez de noapte și se duse în
grădină să mănînce bulgări
de pămînt cu lăcomie să
moară nu alta, plîngînd de
durere, mestecînd carnea
fragedă a rîmelor și
zdrobindu-și dinţii de
cochiliile melcilor. Vărsă pînă
în zori.”
Rebeca înfulecă pământ
și își suge degetul.
În fiecare seară stă întinsă
în baie măcar 2 ore
țintuind cu ochii faianța
pândindu-i alunecarea și
sugându-și degetul.
adună în castroane adânci
țărâna proaspătă
din care alege viermii după
ploaie.
Nu e nimic de care îi e teamă
când cârtițele se strecoară
pe sub ușa ei
cărând în spinări ofranda.
Ea își scuipă unghiile pe
covor și
doarme mai departe.
Nici când furtunile de vară
întârzie să apară
și măselele i se hârșâie de
bulgări nu se teme.
îi apucă între mâini precum
o insectă firimitura ucigașă
și roade până în zori.
Copiii o preferă la jocurile
de luptă
când Rebeca își mușcă sau
își scuipă adversarul
apoi fuge în baia cubicul
a școlii,
plânge și își suge degetul până
îi liniștește sughițul.
Iese fără să-și spele mâinile
cu ochii limpezi și burta
plină.