Prima oară am învățat să mor într-o dimineață de primăvară. Fereastra odăii în care dormeam era deschisă și mărul din fața casei stătea cu coatele pe pervaz, privind înăuntru la mine. La începutul de viață al morții mele, mai precis. Nu știam, pe atunci, aproape deloc ce este moartea. Viața, nici atât. Încercasem să aflu de la Eminescu, înainte să adorm, după ce, și mai înainte, în urmă cu câteva săptămâni, ținuse morțiș să-mi arate cum este când mori, de-adevăratelea, nu citind într-o carte, bunica dinspre tata. Era încă iarnă și stăteam pe marginea gropii, ascultând tăcerea ei vorbitoare, care simțea nevoia să-mi spună ceva. Doar că, în loc de cuvinte, se folosea de zăpada din jur. Ninsese continuu în ultimele zile. Și-ar mai fi nins, dacă nu avea bunica de murit. Dar, și dacă nu ningea, ar fi fost cimitirul și pădurea din apropiere albe, de la părul ei, care-i ieșise de sub broboadă, cerându-le groparilor să mai aștepte un pic. Până termina bunica singura poveste pe care nu mi-o spusese până atunci. Iar povestea asta era despre moarte. Moartea ei, în primul rând, dar și a mea, care eram fiul fiului ei. Însă eu mă încăpățânam să n-o cred. Bunica, așa cum o știa toată lumea, glumea. Nu putea să fie adevărat. Lua moartea în râs. Doar că mie nu-mi venea să râd neam. Nu râdea niciunul dintre cei ce veniseră s-o conducă pe ultimul drum. Dacă mergeai invers pe el, așa cum am făcut toți cei de acolo ca să ne întoarcem acasă, drumul acesta era ca oricare altul.
Ne-am suit în sania ce-o purtase până la cimitir pe bunica și-am început dintr-odată să plâng. În șoaptă, ca să nu mă audă tata, ce trăgea cu sete din țigară, vrând parcă să se ia la întrecere cu coșurile caselor prin dreptul cărora treceam.
După care a venit primăvara și, într-o seară, l-am rugat pe Eminescu să-mi spună câte ceva despre întrecerea dintre viață și moarte. Și el, deși vedea bine că nu știu despre niciuna dintre ele nimic, în afară de ce-mi povestise bunica, pe care nu vrusesem s-o cred, mi-a spus.
Am adormit în noaptea aceea cu ochii în lacrimi. Mi s-a părut, în timp ce dormeam, că începusem să învăț să mor. Era ca și cum se întorsese iarna, pentru că vorbele mărului ce stătea rezemat de pervazul ferestrei erau asemenea celor rostite de bunica de pe marginea gropii. Adică albe. Doar că nițel mai parfumate.
– Domnule Eminescu, m-am trezit întrebând, în care margine a cerului poate fi văzută steaua singurătății?
– Caută pe cerul tavanului din odaia ta, l-am auzit pe poet răspunzându-mi.
Poate că nici n-a fost el. Ci mărul înflorit de afară. Vorbeau, în orice caz, amândoi cu vocea primăverii. Așa că i-am crezut și mi-am ridicat privirea spre tavan. Era acolo ceea ce căutam. Steaua singurătății tocmai se pregătea să răsară. Și răsăritul ei era despre frigul vieții. Despre nevoia de a învăța să trăiesc cu ultima dintre poveștile bunicii în suflet.
Ce zi își găsise și ea să cheme oamenii din sat la cimitir ca să fie de față când avea să-mi spună această poveste! Erau troienele înalte cât casa. Aș fi vrut să rămân acasă, dar frigul din odaia mea, în care mama încinsese soba în zori, era mai mare decât frigul de afară. Atât de mare, încât puteam să-l tai în felii și să dau fiecărui om de pe lume câte una, și tot îmi rămânea destul. Nu mă învățase nimeni ce să fac cu atât de mult frig. Până în acea dimineață de primăvară, când bunul domn Eminescu s-a îndurat de mine, spunându-mi să-l păstrez pentru mai târziu.
Eram abia la începutul morții, dar, în același timp, și al vieții.
– O să-ți țină de cald, mi-a spus neasemuitul poet. Îndeosebi când odaia de acum n-o să vrea să te urmeze prin lume, și ție o să-ți fie dor de moartea bunicii și de moartea tatălui tău, întâmplată și ea între timp, dorindu-ți să le reînvii pe amândouă, ca pasărea Phoenix, din cenușă. Cum moartea ta o să fie ceva mai greu. Dar nu acum, când ești abia la început, ci mai încolo, când o să izbutești s-o înveți de tot. Mai este însă mult până acolo.
– Cât de mult?, am întrebat.
Dar Eminescu a tăcut. Aproape că mi s-a făcut frică de înălțimea tăcerii lui, cu mult peste cea a nămeților prin care mă țineam după bunica, sperând ca, ajuns la cimitir, să aud viața spunându-i morții: hai să ne batem cu zăpadă! Era zăpadă cât să se bată amândouă până treceau veacuri în șir prin viețile oamenilor de la noi din sat, între care și cea a tatei, fără să mai moară nimeni, fiindcă moartea, amintindu-și c-a fost și ea odată copil, se juca pe deasupra mormântului bunicii cu viața, bătându-se cu zăpadă. Ți-ar fi fost mai mare dragul să te uiți la ele! Așa cum mi-ar fi fost mie să-i văd pe părinții mei mereu tineri, nălțând-și visători ochii la steaua singurătății lor, din odaia cea mare care era câmpul. Avea deasupra ei atât de mult cer odaia aceasta, încât se puteau înfășura în el, ca într-o mantie, toți oamenii de dedesubt, fără să se împuțineze. Cerul, adică. Rămânea întreg, întocmai ca apa din fântâni.
Tot așa rămâneau și viețile oamenilor. Întregi și ele. Mulțumită morții bunicii mele, ce știuse cum să se folosească de zăpadă pentru a-mi spune singura poveste pe care nu mi-o spusese niciodată în timpul cât fusese vie. Era vie și pe marginea gropii. E vie și acum, în mormânt. Și așa o să fie mereu. Numai că vorbele pe care le rostește acum sunt toate de pământ. Dacă iernile ar fi altfel, dacă ar ninge, adică, în loc de zăpadă, cu țărână, le-aș înțelege, iar ea mi-ar spune mai departe povești, ascultându-le fără să plâng atunci când învăț să mor de la ea și din cărțile domnului Eminescu. Fac asta ca să simt gustul dulce al suferinței că trăiesc. Să mă bucure durerea de a-mi fi dor. Să pot pleca, în noaptea de Crăciun, cu steaua singurătății la colindat. Pe la toate ferestrele la care nu mai este nicio lampă aprinsă. Ca să pot stinge întunericul cu vorbele albe ale tăcerii mele, rudă bună cu tăcerea bunicii și puțin și cu cea a dragului nostru poet.
– Cât de mult? zic, repetând întrebarea. Până la capătul celălalt al patului?
– O, nu, îmi răspunde de departe, chiar foarte de departe, zăpada din tăcerea poetului, nu chiar până acolo.
– Până în dreptul icoanei de deasupra patului?
– Nu!
– Atunci până unde?
– Până când, mai bine zis.
– E bine și așa. Numai spune-mi!
– Până când vei termina de învățat. La cât ești de silitor, o să termini, crede-mă, curând.
În timpul vieții tale, vreau să spun. Ca toți ai tăi, care au învățat să moară de tot, în timpul vieții lor, nu altcum.
– Te cred, domnule Eminescu! N-am crezut-o pe bunica, și uite…
– Lasă că trece. Toate trec în cele din urmă!
– Adică și moartea?
– Da, și ea. Totul e să nu pui nepăsarea la un loc cu tristețea. Și să nu încetezi nicio clipă să-ți fie dor. De primăvara aceea de demult. Mai ales, de ea și de odaia în care ședea lungit un măr în pat, în vreme ce tu îl priveai de afară pe fereastră, înflorind în locul lui!