Trecând pe strada Spancioc, am asistat la o scenă pe cât de înduioșătoare, pe atât de bizară în ansamblul ei. În fața unei viluțe cochete și foarte frumos îngrijite, o bătrânică îmbrăcată în haine curate, era sâmbătă, stătea în genunchi tunzând gazonul cu o forfecuță de unghii.
De jur împrejurul ei erau adunate mici grămăjoare de iarbă, pe care ea, din când în când, închizându-și ochii, le mângâia ușor, trecându-și degetele firave peste creștetele lor. Apropiindu-mă de grilajul de fier forjat, am văzut și grămăjoare de zorele, de măzăriche parfumată, de flori de căldurușă, de floricele de nemțișor, de flori de nu mă uita, dar și de floricele de trifoi, pe care, alegându-le și tăindu-le cu grijă, bătrânica le punea între filele îngălbenite ale unui album extras din biblioteca ei.
Văzând că m-am oprit în loc, privind-o cu uimire, bătrânica mi se confesă:
– Probabil vă pare destul de ciudat că tund gazonul cu forfecuța mea de unghii. Vă întrebați de ce nu am apelat la un îngrijitor cu motocoasă, cum procedează mai toți vecinii mei, nu-i așa?
– Poate că nu aveți bani destui pentru o motocoasă, am bâiguit eu.
– Am, cum să n-am, răspunse bătrânica. Nu sunt și nu am fost vreodată săracă. M-am născut într-o familie cu stare; am fost o răsfățată și sunt și acum o răsfățată de destin. Motocoasele însă mă înspăimântă. Zgomotul pe care-l fac mă scoate din minți. Desigur, aș fi putut ruga pe cineva de la țară să vină cu o coasă și să taie frumos gazonul din grădina mea. Am bani suficienți să-l plătesc. Eu însă respect iarba. Fiecare fir e unic în felul lui. De aceea eu îl tai cu grijă, ca să renască și să nu simtă decât durere lui, nu și durerea firelor de iarbă cosite din jur. Și, când tai cu forfecuța firul de iarbă, rostesc în gând și o rugăciune către Maica Domnului, ce ne veghează din ceruri. De obicei, fac treaba asta în zori, când nu mă vede lumea și când firele de iarbă sunt pline de rouă. Dar azi am zăbovit nu știu de ce în pat și m-am trezit mai târziu.
– Dar cu floricelele ce faceți? Aveți vreo nepoțică? Vreun nepoțel?
– Nu, din păcate nu. Sunt singură pe lume, de aceea și așez cu grijă aceste floricele printre firele abecedarului, ca să-mi amintesc de copilăria mea.
– Dar, dacă tot culegeți floricele și le așezați în album, ar trebui să puneți tot între file și niște fluturi sau albinuțe, ca să nu le țină florilor de urât.
– M-am gândit și eu la lucrul ăsta. Am prins câțiva fluturi, i-am ținut în palmă și apoi le-am dat drumul să zboare prin grădină. Mi-a fost milă să-i ucid. Am prins și câteva albinuțe, așezând o pălărie peste ele. Dar auzindu-le cum zumzăie și cum se zbat să iasă afară, le-am dat drumul și lor și le-am urmărit apoi cum se învârt și cum culeg miere și polen din floricelele de aici și apoi se duc înapoi la stupul lor. Sunt făpturi ale Domnului, făpturi minunate, nu aș putea cu nici un chip să le ucid…
Ascultând-o vorbind astfel, sufletul meu s-a înduioșat. Biata bătrânică, oare de ce mi-a ieșit în cale? Nu cumva să-mi arate că pe lumea asta fiecare fir de iarbă și fiecare ființă își are un loc al său?
– Vă urez o zi bună, spor la lucru și multă, multă sănătate, am zis, îndepărtându-mă încet de gard.
– O zi bună și multă sănătate îți urez și ție, bătrâne domn, răspunse bătrânică întorcându-se la lucrul ei.
*
L-am întrebat pe hipnotizatorul meu cum se pot șterge petele de pe creier și hipnotizatorul mi-a răspuns, pendulând un cesuleț de argint împodobit cu pietre de smarald prin fața ochilor, că petele de pe creier se șterg la fel de ușor cum se șterg cele de pe geamuri sau cele de pe parbrizul unei mașini aflate în plin mers.
– Dar creierul meu nu e un geam și nici un parbriz, i-am răspuns.
– Aici greșești, prietene, a răspuns hipnotizatorul, mișcând lent, din ce în ce mai lent, cesulețul de argint împodobit cu pietre de smarald și de rubin prin fața ochilor mei. Creierul tău e un geam prin care tu vezi lumea aflată în permanentă mișcare și schimbare, pe care eu, pentru câteva clipe, le pot opri în loc.
– Bine, bine, am înțeles, i-am răspuns, închizându-mi ușor pleoapele potopite de somn. Dumneavoastră vorbiți de petele obișnuite, de urmele pe care ți le lasă în conștiință un cuvânt nerostit sau un gest nedus până la capăt, dar eu aș vrea să știu cum se pot șterge petele pe care ți le lasă pe creier poezia și somnul? În afara de aceasta, eu nu văd lumea prea bine, am adăugat.
– Petele acestea, răspunse cu o voce calmă hipnotizatorul, mișcând acum un alt cesuleț de aur împodobit cu pietre de safir și de jad prin fața ochilor mei potopiți de somn, nu se pot șterge niciodată.
– Nici atunci când un hipnotizator oprește preț de câteva secunde lumea în loc?
– Nici atunci, dragă prietene, poezia și somnul își urmează calea lor, în orice timp și în orice spațiu.
*
Eu cred că peste două-trei decenii, nu mai mult, ținând cont cât de repede și în ce direcție evoluează evenimentele pe mapamond – direcția am putut-o vedea la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris –, dacă va fi întrebat, nimeni nu va ști să răspundă cu exactitate cărui gen aparține.
O dată vei spune că ești bărbat, peste câteva zile sau săptămâni că ești femeie, peste altele că nu ești nici bărbat și nici femeie, precizând că nu știi cărui gen sau specii îi aparții.
Vei trăi cu iluzia că genul tău e un amestec hibrid dintre regnul animal și vegetal, și mineral. Cu alte cuvinte, vei fi un om universal. Iar, dacă vei îndrăzni cumva să spui altceva, toți ceilalți, aliniați corect din punct de vedere ideologic, dar și biologic, te vor privi ca pe o ciudățenie, și te vor repudia, împingându-te, dar nu brutal, ci cu diplomație și delicatețe, încet-încet, la marginea societății.
*
De-a lungul vremii, dar mai cu seamă de-a latul și de-a curmezișul ei, am întâlnit tot soiul de trepăduși culturali, al căror singur merit e că se lipesc de biografia și destinul unei personalități precum muștele de fundul calului, încât nu reușești să-i alungi de acolo nici cu fumigații, nici cu spray paralizant. Astfel de oameni se dau de ceasul morții ca să rămână, prin alții, în actualitate, ba chiar încearcă să intre, odată cu subiectul adulației lor, și în eternitate. Par să fie nu numai obedienți, ci și loiali, loialitatea lor însă ține de conjunctură, la primul semn de slăbiciune, îl părăsesc pe cel adulat sau chiar îi iau locul și se transformă în niște zbiri.
Nu trebuie însă să te bazezi nici cât negru sub unghie pe onestitatea sau fidelitatea lor. Căci trepădușii își schimbă opiniile în funcție de cum bate vântul.
De asemeni, nu trebuie să te enervezi, nici să-i tratezi cu sictir. Căci s-ar putea ca trepădușii să ți-o coacă, devenind, brusc, adulatorii tăi. Și se știe că, la lingușiri și adulații, nimeni nu-i imun. Tratează-i, deci, cu amabilitate, în fond, de ce să-ți consumi neuronii: trepădușii nu sunt totuși altceva decât niște trepăduși.
*
Dacă am strânge la un loc tot patrimoniul nostru cultural, începând cu epoca lui Burebista si Zamolxis, Decebal si Traian, dacă am adăugat acolo si bisericile clădite de Ștefan, de Brâncoveanu, Vasile Lupu și alți voievozi și mari ctitori ai culturii neamului, nu știu dacă aceste bogății arhitectonice și spirituale ar acoperi măcar o jumătate din suprafața orașului Toledo, pe care l-am vizitat nu de mult, grație poetului și părintelui Eugen Barz. Ceea ce am văzut acolo întrece închipuirea. Fiecare piatră de pe caldarâm a înmagazinat atâta istorie înlăuntrul ei, încât atunci când o atingi cu pasul te cuprind fiorii. Ce splendoare, ce frumusețe concentrată pe fiecare centimetru pătrat de materie! Toledo a fost capitala Spaniei, înainte ca aceasta sa fie mutată la Madrid. A rămas capitala, căci orașul Toledo, chiar dacă e clădit pe pământ, frumusețea lui e ruptă din ceruri. E fabulos. Nu găsesc cuvinte să-l descriu. Vivat Toledo!
Cum a fost posibil să se ridice o astfel de minune în Spania? Și de ce în România vestigiile trecutului sunt atât de puține?
O explicație ar fi legată de faptul că spaniolii sunt niște oameni de onoare, sunt demni, nu obedienți, care nu se gudură pe lângă conducătorii lor, cum am făcut-o și facem noi. Noi avem mulți Dinu Păturici, mulți Cațavenci, și alte lichele de același soi. La capitolul acesta, nu Dumnezeu, ci Necuratul a fost foarte generos cu noi.
*
Din păcate, azi politica a pătruns atât de mult în spațiul cultural, încât pare să fi infestat dacă nu toate, atunci aproape toate compartimentele spațiului existențial.
Dacă ar trebui să facem o paralelă între ceea ce trăim acum și ceea ce a fost în trecut, în proletcultismul de sinistră amintire, am găsi multe elemente comune. Trăim, de fapt, într-un proletcultism întors pe dos, în care locul lui A. Toma a fost ocupat de oameni foarte bine școliți – școliți în universități de elită din Occident sau din SUA –, dar care sunt lipsiți de har și de orice urmă de conștiință. În cultură ei caută argumente pe cât de sofisticate, pe atât de derizorii, pe care le scot din subsolurile istoriei, necesare să justifice într-un fel alinierea lor politică, întotdeauna corectă, nivelând sistemul de valori și făcând totul otova. Pe proletcultiști îi deranjau ideile marilor scriitori clasici, pe care i-au cenzurat, trecându-le opera prin sita ideologiei lor, pe unii dintre ei i-ai și expulzat din cultură. Acum trăim ceva asemănător. Și azi operele marilor clasici, dar și muzica, și artele plastice, și filmele sunt judecate și ajustate după niște principii atât de puerile și de hazardate, încât te miri că mai apar cărți și filme ce respectă regulile artei. Nu m-ar mira însă ca în curând, în țările aliniate, aceste opere să fie arse în piața publică, sub aclamația mulțimii.
Dacă și pe Shakespeare l-au făcut preș, de alții ce să mai vorbim!
Ce șanse mai au, în acest context dogmatic și nociv, să iasă la suprafață, răzbind prin toată magma asta infectă, operele scriitorilor contemporani? Aproape nicio șansă. Un scriitor care nu-i aliniat la un astfel de grup – sunt multe – va fi marginalizat din start. Cronicile și premiile îl vor ocoli. În noile cercuri literare, el va fi considerat un paria. Cum și mass-media în epoca noastră s-a circumscris acestei alinieri, audiența lui se va apropia de zero. Noii apostoli ai imposturii vor triumfa. Opera lor va fi tradusă și pusă în circulație pe mapamond. Se vor cheltui sume importante din visteria diverselor state pentru a fi promovați. Serviciile vor lucra și ele pentru traducerea și promovarea lor.
*
Și am ajuns să trăim timpul când democrația sau ce a mai rămas din ea să fie mult mai sinistră și, oricum, mult mai perfidă decât o dictatură. Într-o dictatură știai totuși regulile ce erau impuse de sus. În democrație nu mai știi nimic. Sau aproape nimic. Observi însă peste tot cum funcționează, impecabil, dublul standard și dubla măsură, aplicate atât la modul conștient, cât și la acela, ceea ce e mult mai grav, inconștient. Cum poți caracteriza o astfel de societate decât că e bolnavă, bolnavă de răul și de forțele malefice ce au pătruns înlăuntrul ei și o macină din temelii.
*
„Blestemată e țara – scria acum câteva decenii Soljenițîn – a cărei literatură stă sub semnul politicii! Căci nu mai e vorba într-un asemenea caz doar de o violarea a dreptului de liberă exprimare, ci de înăbușirea inimii unei națiuni, de distrugerea memoriei sale. Națiunea va înceta astfel să mai plece urechea la însăși ființa ei, va fi deposedată de spiritualitatea sa spirituală și – în ciuda unui limbaj presupus comun – cetățenii nu vor mai fi în stare să se înțeleagă între ei.“ Și Soljenițîn își continuă cu același ton apocaliptic expunerea: „Când scriitorii sunt condamnați să creeze în tăcere (fie ea și mediatică, sau să-și pervertească scrisul, n.n.), pe ascuns, fără să se audă vreodată ecoul cuvintelor scrise de ei, nu mai poate fi vorba de tragedia personală, ci de martirul unui întreg popor.“ Dar iată și verdictul său: „Cel mai mare act de curaj al unui om oarecare stă în refuzul minciunii. Scriitorii și artiștii pot face și mai mult. Ei pot învinge minciuna. În lupta împotriva acesteia, arta a câștigat și va câștiga de fiecare dată pretutindeni în lume. Sunt multe lucruri cărora minciuna le poate ține piept. Nu însă și artei.“
Cred că verdictul lui Soljenițîn, atât de actual în epoca noastră, nu mai are nevoie de niciun comentariu. Poate că a sosit timpul ca artiștii și oamenii de litere să-și ridice capul plecat sub noua sabie ideologică și să spună ce au de spus, nu să caute, cu orice preț, corectitudinea politică. Tăcerea și complicitatea elitelor se va răsfrânge la un mod devastator asupra viitorului generațiilor acestei țări. Din punct de vedere ideologic, dacă elitele vor tăcea cum tac acum, atunci corectitudinea politică va șterge, încetul cu încetul, orice urmă de gândire individuală, aducând la același numitor și cultura, și istoria și tradițiile oricărui popor.