Despre părinții singurelor personaje feminine din prima comedie importantă a lui I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă, textul piesei nu spune nimic. Nici măcar ce nume purtau – ei și, implicit, cele două surori înainte să fi devenit, prin căsătorie, Veta Titircă și, respectiv, Zița Țircădău. La rigoare, inclusiv existența tatălui și a mamei lor – prezentă sau trecută (viitoare, cu atât mai puțin) – nu reprezintă altceva decât o prezumție logică. O presupunere rezonabilă, cu alte cuvinte, dar nimic mai mult decât atât.
Pe parcursul celor două acte ale piesei, Veta nu scoate nicio vorbă – directă sau aluzivă – despre acei părinți enigmatici și cuminți. Afirmația: „…Când oi vrea, îmi găsește nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata“, cu care Zița își înfruntă ex-partenerul de viață, asociată cu recomandarea autoreferențială a cherestegiului: „Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca și un frate […] am și dezvorțat-o.“, legitimează fără putință de tăgadă absența momentană a genitorilor tinerei din orizontul existenței comune. Atribuțiunile parentale sunt preluate într-o formă ad-hoc de tutelă de una dintre rudele apropiate. Nu cea mai apropiată: legal, aceasta ar fi, după Veta, tușica, despre care Zița se plânge că se culcă odată cu găinile – o posibilă soră a tatălui ori a mamei celor două surori. În lipsa unor indicii indelegabile, plauzibilă se profilează supoziția că părinții cuplului Veta-Zița fie s-au stins în urma unui accident comun, fie au dispărut pur și simplu. Când?, unde?, cum?, de ce? rămân circumstanțe misterioase și greu de dedus. Indiferent însă că au plecat în eternitate sau în necunoscut, acel tată și acea mamă au lăsat în urmă câteva mărturii ale unei existențe interesante.
Prima dintre ele ar fi circumscrierea existenței fiicelor lor motivului celor două orfeline care circulă intens în Europa teatrală a deceniului opt din secolul al XIX-lea. Lucrarea emblematică a genului este, desigur, Les Deux Orphelines, piesa lui Adolphe Philippe d’Ennery și Eugène Cormon, care se joacă prima oară la Paris, în 1874. O noapte furtunoasă este publicată în revista junimistă „Convorbiri literare“ un lustru mai târziu, în 1879, an în care comedia cunoaște și două reprezentații pe scena Teatrului Național din București.
Nu este exclus ca I.L Caragiale să fi cunoscut piesa scriitorilor francezi (adaptată ulterior, în 1894, și ca roman): ea a fost tradusă și jucată în România destul de rapid după premiera pariziană. În schița O blană rară (publicată în 1896), întâlnim „două fetițe, Aglaia și Lucreția“, crescute în casa unui tată vitreg, dar asta poate fi o banală coincidență, o întâmplare care nu dovedește nimic. Despre o influență directă a celor Două orfeline asupra Nopții furtunoase e riscant de vorbit, chiar dacă înduioșătoarea poveste a celor două franțuzoaice, Luiza și Henrieta, are vagi asemănări cu destinul Vetei și al Ziței. Unul dintre părinții Luizei, de pildă, și anume mama sa, este fiica puternicului marchiz de Varney. Și părinții celor două orfeline de pe Dâmbovița fuseseră măcar bine chivernisiți, dacă nu foarte bogați. Casa în care locuiește Zița și tușica somnolentă este situată în imediată apropiere a centrului Capitalei – traseul dintre grădina ultracentralului Union (situat la o aruncătură de băț de Teatrul Național) și domiciliul familiei Titircă, detaliat în povestirea lui Dumitrache din prima scenă a comediei, este edificator în acest sens. Scurtimea distanței dintre cele două puncte este confirmată de amănuntul că grupul se întoarce de fiecare dată de la spectacole per pedes, cu toate că în epocă mijlocul de locomoție en vogue este birja. La toate acestea se adaugă faptul că mobilul de pe strada Catilina numărul 9 este amplasat într-un cartier select, în vecinătatea locuinței unui militar de grad superior – „maiorul din colț“, cel cu haita de câini lăsată uneori liberă pe domeniul public.
Dar cea mai convingătoare dovadă că părinții celor două orfeline mioritice făcuseră parte din pătura avută și rafinată a societății o reprezintă circumstanța profund semnificativă că mezina familiei urmase timp de trei ani cursurile celei mai înalte forme de învățământ destinată în epocă fetelor: pensionul. Informația este așezată cu prețuirea cuvenită de Jupân Dumitrache în rândul calităților eminente ale Ziței:
„Fată frumoasă, modistă, și învățată și trei ani la pasion…“
Sună puțintel a reclamă matrimonială, însă în cazul în speță putem pentru ca să zicem că, într-adevăr, ce-i afară scris pe pânză înăuntru-i viu și natural. O atestă multe vorbe și, mai ales, fapte ale Ziței – între altele, acela că, după o experiență maritală eșuată lamentabil și într-un context social nu foarte propice, tânăra păstrează habitudini culturale dintre cele mai lăudabile:
„«Dramele Parisului» câte au ieșit până acuma le-am citit de trei ori.“
Acest aparent denotativ „câte au ieșit până acuma“ spune mai multe decât ne-am aștepta. În primul rând, confirmă o practică curentă în epocă, și nu doar în România: Dramele…, ca și alte lucrări beletristice (romanele lui Dostoievski, de exemplu), se publicau în foileton – modalitate ce se va prelungi până aproape de mijlocul secolului următor. În al doilea, ne oferă informația și dovada că Zița este o cititoare de vocație. Ea urmărește apariția fiecărui fascicol încă de la primul număr al colecției și se străduiește să nu piardă vreunul, fapt ce devine cu atât mai demn de apreciere cu cât presupune, probabil, destule dificultăți. Cum își va fi asigurând juna achiziționarea broșurilor? Prin abonament? Nu este exclus: abonarea era și ea o obișnuință a timpului. În Diplomație, Caragiale (personificat în „ăla de scoate «Moftul Român»“) se dovedește un extrem de neconsecvent agent de desfacere prin abonament a publicației pe care o editează. După ce-i refuză lui Mandache gratuitatea solicitată, cedează grăbit la „niște priviri de acelea la care nu se poate răspunde decât prin supunere“ ale nevestei acestuia. Nu toți responsabilii cu abonamentele sunt sensibili la farmecul feminin emanat de niscaiva ochi alunecoși prevăzuți cu inima zburdalnică aferentă. Plus că Zița nu-i deloc „femeiușca sprințară“ din vederile critice (uneori cam presbite) ale lui G. Ibrăileanu și nici nu se scaldă cu ușurătate în „ale tinereții valuri“ pe care i le concede totuși ca drept cuvenit chiar și austerul său cumnat. Ori poate ea cumpără, prin mijlocirea lui Spiridon, băiatul de procopseală pripășit prin ograda soră-sii, fiecare broșură de la madama din cartier cu mulți mușterii de unde își procură și Jupân Dumitrache gazeta favorită, „Vocea Patriotului Naționale“ cea combativă, deși cam ermetică pentru mintea lui de cherestigiu? Așijderea, posibil. De-o fi una, de-o fi alta, hazardându-ne într-o ușurică glumă metaliterară, putem zice că Zița se află în posesia întregii colecții a Dramelor Parisului pentru a exersa en avant conceptul formalizat de Matei Călinescu peste mai bine de o sută de ani „a citi, a reciti“…
Să nu strâmbăm din nas în privința calității lecturilor modistei: în fond, ciclul epic al lui Ponson du Terrail, care circulă cvasi-simultan pe malurile Senei și ale Dâmboviței, este un veritabil best-seller european al timpului. Asta era oferta literară a vremii, asta consumau pasionații de literatură din Marele și Micul Paris. A imputa cuiva că nu citea Shakespeare ar fi cel puțin o exagerațiune, chiar dacă traducerea unor piese ale Marelui Brit (începând cu Iulius Cezar, cea dintâi care beneficiază de o versiune românească) avea deja o vechime de aproape 30 de ani. Dar, se știe: nimeni nu-i perfect. Nici această Zița învățată și modistă (care cultivă moda timpului, adică), căreia nu-i este străin un oarecare snobism – cu azimut cultural vest, firește! –, care vrea să meargă câteodată la teatru „așa de un capriț, de un pamplezir“, care, atunci când se precipită, stâlcește vorbe și expresii franțuzești (cum i se întâmplă însă oricui în vâltoarea asimilării vocabularului dintr-o limbă străină). Această Zița, uneori comică, dar niciodată penibilă, care face o figură de veritabilă avangardistă în spațiul sensibil al drepturilor femeii din societatea românească a sfârșitului de veac XIX. Ea este, după câte știu, primul personaj din literatura indigenă care comite un gest mai mult decât insurgent – pur și simplu revoluționar: divorțează. Sfidează falocrația etică și socială a epocii și, biruind consuetudini greu de clintit, refuză să accepte prelungirea unui regim insuportabil de violență familială, punând capăt conviețuirii cu un bărbat care o tratează „cu insulte și cu bătaie“ și „n-o mai maltratează, domnule, măcar cu o vorbă bună“. Povățuită să nu strice casa de împăciuitorul Jupân Dumitrache, care trage nădejde că ipochimenul „o să-și vină la pocăință“, Zița rabdă un timp agresivitatea și brutalitățile lui Țircădău, dar până la urmă, apelând la strămoșeasca metodă a punerii piciorului în prag, le pune punct cu fermitate, obligându-și cumnatul s-o „dezvorțeze“:
„Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!“
Și, într-adevăr, nu mai mănâncă! Până la Zița, divorțul fusese pentru femeia română o instituție necunoscută. Și va rămâne la fel încă destulă vreme după ea – a se vedea în acest sens umilințele suportate în tăcere și scărmănelile încasate în regim de conduită firească de cunoscute personaje feminine din romanele lui Duiliu Zamfirescu și Ioan Slavici, contemporani ai lui Caragiale, dar și din acelea ale urmașilor lor literari Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda… Exemplaritatea conduitei feminine a răzvrătitei Zița nu face din ea, din păcate, un exemplu pentru con-surorile sale de ginte latină. Și nici de altă proveniență etnică, din nenorocire.
Zița de astăzi se exprimă în romgleză și conduce o ONG profilată pe apărarea drepturilor femeii, în general, și pe combaterea violenței domestice, în special. După aproape un secol și jumătate de hăituială deșartă cu autoritățile, vajnica militantă realizează insuficiența legislației care incriminează comportamentul abuziv în familie sau în relațiile de cuplu. Ordinele de restricție, centrele de consiliere și adăposturile pentru victime sunt frecție Diana la picior de lemn: fenomenul este prea grav pentru a fi contracarat cu asemenea paliative. Soluțiile Ziței sunt, probabil, infinit mai radicale, chiar dacă, deocamdată, relativ utopice…
Despre Veta, sora cea mare, logica cutumiară ne spune că, după toate probabilitățile, își precedase sora pe băncile pensionului. Era cea dintâi copilă a familiei și, implicit, prima candidată la măritiș – moment pentru care tânăra era pregătită din toate punctele de vedere, inclusiv acelea ale instrucției și educației. Pentru că, în familiile cu mai multe fete, ordinea căsătoririi lor era (și a rămas până în zilele noastre!) aceea a nașterii.
Dar nu numai această circumstanță generală pledează în favoarea ideii că Veta dispune de un nivel de instrucție echivalent cu acela al Ziței cea frumoasă și învățată. Frumoasă trebuie că era și Veta, altfel nu se explică pasiunea pentru ea a mai tânărului Chiriac (pasiune dusă – nota bene! – până în pragul sinuciderii!). Nevasta cherestegiului pare și (cel puțin) la fel de învățată – asta în pofida modului strepezit în care personajul a fost abordat timp de un secol și mai bine de critica literară și de spectacologia autohtone. Campionul în materie de misoginie hermeneutică este G. Călinescu, cel care în Domina bona proclamă fără drept de apel:
„Veta e redusă mintal și lipsită de imaginație. Nu pricepe «comediile alea»… Când din greșeală Rică declamă în fața ei «Angel radios… mi-am pierdut uzul rațiunii» etc., ea nu gustă acest stil figurat și strigă «Săriți!».“
Inexact da capo al fine. Strigă „Săriți“ pentru că este luată prin surprindere de intempestiva intrare prin efracție a lui Venturiano în dormitorul său la vreme de noapte. Se sperie și crede că intrusul e „vrun pungaș [care] a aflat că nu-i dumnealui acasă și umblă să ne pungășească“. În atare situație, căzutul pe spate și gustarea stilului figurat pretins de critic ar fi fost o crâncenă dovadă de tembelism. Cât privește povestea cu „comediile alea“ și cu nepriceperea lor, lucrurile stau cu totul altfel decât se preface a înțelege G. Călinescu. După reproșurile lui Chiriac apropo de presupusul flirt de la Union cu amploiatul de Rică, fidela Veta nu mai vrea să audă de locul în cauză pentru nimic în lume. Drept care, atunci când Zița rostește numele grădinii cu ghinion, sare ca arsă, respinge imediat sugestia și începe să caute motivații pentru refuz („Pentru că…, pentru că…“), abia în final spunând-o p-aia dreaptă:
„ZIȚA: – A! să nu uit; mâine ne vedem, știi că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la «Iunion».
VETA (repede): – La «Iunion»? nu, Zițo, nu mai merg la «Iunion».
ZIȚA: – Da de ce?
VETA: – Pentru că… pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu pricep comediile alea… Ei! ce să spui! nu voi.“
Chestiile cu plăcerea și priceputul sunt, în mod evident, inventate ad-hoc – pretexte cusute cu ață albă pentru justificarea unui refuz a cărui pricină reală e în cu totul altă parte.
În fine, tratarea Vetei de „redusă mintal“ și „lipsită de imaginație“ – de proastă, cum ar veni – este complet neargumentată. Prost (din etimonul slav prostoi=simplu, neinstruit) vrea să zică o persoană rudimentară, necultivată, incapabilă să vadă lumea în complexitatea ei, care reduce realitatea la numai două-trei caracteristici – și nu dintre cele esențiale. Or, Veta nu simplifică morfologia universului în care trăiește – dimpotrivă, o complică, o problematizează, îi adaugă noi dimensiuni (imaginare, câteodată) făcând din lumea înconjurătoare obiect de reflecție. Etică și filozofică, dacă vocabulele nu vă par exagerate. Retorica ei sentimentală acoperă idei și concepte elevate: motivul livresc fortuna labilis (norocul e schimbător): „A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire dacă e să i-o ia înapoi?!“; „Clipă, stai, ești atât de frumoasă!“, goetheana invocație a opririi timpului, în care momentul extatic al fericirii trece în jelanie mioritică: „De ce nu moare omul când e fericit? De ce am mai trăit eu s-ajung la așa ceva?“; moartea ca rezolvare cardinală a dramelor existențiale insolubile: „Ei, bine-ar fi să poată omul muri când vrea…“ etc.
Greu de imaginat ipostaza următoare pentru o „redusă mintal“, dar iat-o pe caragialiana adulterină de mahala bucureșteană alături de o altă mare adulterină – din literatura universală, de astă dată: tragica Anna Karenina a lui Lev Tolstoi. Ambele sunt bântuite de o pasiune extraconjugală nu foarte ușor de explicat (sunt căsătorite cu câte un bărbat levent și cu situație materială și socială respectabilă), ambele nutresc o ciudată propensiune către uniforma militară și o aplecare idem spre un gen soft de pedofilie afectivă pe care o mărturisesc cu aproape aceleași cuvinte. Veta Titircă își impută retroactiv în acest mod nepotrivita opțiune amoroasă:
„ – Dar… în sfârșit, nu strici dumneata… eu stric… nu trebuia să-mi pun mintea cu un copil ca dumneata…“
În perioada începuturilor cunoștinței cu Alexei Vronski, Karenina este dilematică și interogativă în același registru stilistic:
„ – Oare între mine și acest ofițer, care e un copil în ochii mei, există sau ar putea exista alte legături decât acelea pe care le-aș avea cu oricare dintre ceilalți cunoscuți ai mei?“
Să recunoaștem: neașteptat, dar sugestiv și edificator!
Mergând mai departe pe drumul reabilitării Vetei, vom observa că, spre deosebire de majoritatea celorlalte personaje ale piesei, ea stăpânește limbajul în care se exprimă și are tot timpul gramatica la purtător. Mai scapă, e adevărat câte un „levorver“ sau „ezirciț“ – termeni împrumutați, pesemne, din limbajul cazon al lui Dumitrache ori Chiriac –, dar deraierile sale în decorul lingvistic se reduc la atât.
Veta face însă figura unei persoane cultivate nu numai în materie de ortoepie. Comportamentul ei, atât în intimitate, cât și în public, nu este nici pe departe al unei mahalagioaice, în sensul peiorativ din zilele noastre al termenului. (De altfel, în vremea lui Caragiale, prin mahala se înțelegea o subdiviziune geografică ori administrativă distinctă, o parte – care putea fi și centrală, nu neapărat mărginașă – a unui oraș; cum am spune astăzi: un arondisment, o circumscripție, un sector, un district ori un cartier, nicidecum suburbia sau zona periferică a unei așezări mari.) S-o urmărim, prin urmare, în prima scenă din actul al II-lea al comediei. După reciproc avantajoasa împăcare cu Chiriac în patul conjugal al familiei Titircă – obositoare, dar doldora de delicii fiziologice – Veta reacționează în maniera comună majorității femeilor făcute fericite de prestația sexuală a bărbatului: fredonează o melodie sentimentală. Care melodie nu este însă vreo variantă folclorică de Foaie verde sau o manea oarecare (genul era în plină înflorire în Bucureștii timpului), ci o compoziție cultă, având ca textier un poet la modă, George Sion, autorul cunoscutei Limba românească și al versurilor ei intrate trainic în conștiința populară:
„Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.“
Pe deasupra, Veta este o femeie bună la suflet (îl scapă adesea pe Spiridon de afurisitul de Inimă Rea cel predispus întruna să-l cotonogească), plină de compasiune față de suferința din jurul său (lui Chiriac, decis să-l scoată cu forța la „ezirciț“ pe Tache Pantofarul de Sfântul Lefterie, îi atrage atenția că omul e „bolnav de lingoare“, de febră tifoidă, adică), înțelegătoare cu încurcătura nocturnă în care intră fără voie Rică Venturiano și, de asemenea, creștină practicantă („Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la biserică“, îi motivează ea lui Dumitrache faptul că nu se culcase încă până aproape de miezul nopții, iar Ipingescu subscrie parșiv la abila justificare cu veșnicu-i „rezon“). Mai presus de toate însă, este o îndrăgostită autentică, sentimentele ei pentru tejghetarul gardist-civic fiind puternice și sincere. Așa cum perfect îndreptățit observă Șerban Cioculescu, Veta „trăiește cu o deosebită intensitate […] ultima și poate singura ei pasiune“, dăruindu-i-se lui Chiriac „cu frenezia așteptării de-o viață“.
Dar mai e ceva care o scoate decisiv pe Veta din mediocritatea în care critica a afundat-o dimpreună cu majoritatea personajelor din comediile lui Caragiale. În scena „marii explicații“ din finalul actului întâi, printre reproșuri, disculpări și jurăminte – prezumabile în atare circumstanțe – se strecoară neobservată una dintre cele mai frumoase și mai profunde declarații de dragoste din literatura română și, poate, nu numai. Despre ea scriam, printre altele, în urmă cu aproape un sfert de veac în volumul Anti-Caragiale (Cartea Românească, 2001):
„Recurgând instinctiv la procedeul culorii inverse (antifrazei, cum ar veni), Veta cuvântă la un moment dat astfel:
«Dar… foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Așa e. […] Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simțit nimic când ți-am spus că nu știu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata…»
Absolut grandios! «Nu știu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata» întrece în adâncime și expresivitate toate declarațiile de dragoste pe care le cunosc. Veta nu-l asigură pe Chiriac că viața ei a devenit mai frumoasă din clipa în care l-a cunoscut, nici că apropierea de junele bărbat a făcut-o să afle ce e fericirea – așa ceva era puțin, irelevant și la îndemână. Îi spune altceva, de un radicalism ontologic înmărmuritor. Și anume că momentul întâlnirii lor coincide cu acela al nașterii sale propriu-zise, cu începutul vieții. […] Până atunci, Veta sălășluiește în increat asemenea «nebunului rigă Cripto», nu are acces la trăire, rămâne exterioară ciclurilor luminoase ale vieții. Abia cunoașterea lui Chiriac o transformă în ființă. Fabulos! Puse alături de vorbele incandescente ale mahalagioaicei, invocația Cătălinei adresată lui Hyperion rămâne palidă și banală:
«Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!»
Fata de împărat trăiește o viață – Luceafărul nu poate decât, cel mult, să i-o lumineze, să i-o schimbe, să i-o facă altfel. E puțin, e meschin în raport cu revelația cardinală pe care i-o aduce Vetei cunoștința cu Chiriac. Orice metamorfoză este inferioară creației inițiale. Chiriac n-o schimbă pe Veta – o inventează, o în-ființează din nimic.
Să-l ascultăm, în tălmăcirea lui Ion Vinea, și pe prințul prinților, Hamlet, clamându-și dragostea pentru Ofelia chiar pe buza mormântului fecioarei:
«Eu o iubeam
Pe Ofelia. Chiar zece mii de frați
Și n-ar iubi-o tot atât ca mine.
Ce-ai fi în stare-a face pentru ea?
[…]
La naiba, spune-mi ce-ai de gând să faci?
Să plângi, să lupți, să te sfâșii? Ții post?
Sau bei oțet? Înghiți un crocodil?
Și eu! Sau vii să gemi? Sau să mă-nfrunți
Sărind în groapa-i? Fii îngropat de viu
Cu ea cu tot: voi fi și eu!
Îndrugi de munți, lasă-i să își prăvale
Asupră-ne pogoane-ntregi, să-și ardă
Mormanul nostru piscu-n soare,-ncât
Pe lângă el, un neg să pară Ossa…»
Figurația poetică la Shakespeare are grandoare, dar expresia maximumului de intensitate a sentimentului – dorința lui Hamlet de a fi îngropat de viu alături de iubită – nu diferă fundamental de retorica bătătorită a bocetului folcloric. Și, oricum, dacă distrugerea sau auto-recluzarea în moarte stă (și) în puterea omului, creația rămâne apanajul exclusiv al divinității. Pentru Veta, Chiriac este mai mult decât iubitul – este Tatăl, Demiurgul, Creatorul…“
*
Într-un editorial din nr. 12/2012 al „României literare“, reluat recent în paginile aceleiași publicații, Nicolae Manolescu menționa:
„Expresivitatea replicilor din comediile lui Caragiale le asurzește mesajul, scriam în Istoria critică: le știm pe dinafară, le repetăm aproape mecanic, fără să ne mai gândim la ce spun cu adevărat personajele.“
Aprob pozitiv, vorba lui Ipingescu! Ce se întâmplă însă dacă rezistăm cântecului de sirenă al expresivității replicilor cu pricina și încercăm să vedem „ce spun cu adevărat“ personajele din comediile lui Caragiale?
Textul de mai sus reprezintă o tentativă de răspuns la această întrebare. Una din numeroasele posibile, desigur…