Poeme de Anton Jurebie
a doua venire
am venit să beau şi
să cânt cu voi,
să petrecem şi să mâncăm.
apoi, vă las să dormiţi. pa!
(mai târziu)
se trezeşte câte unul şi-i zice:
nu lua steaua de sub tălpile
noastre,
nu ne lăsa să rătăcim pe
mările dintre planete.
apoi, adoarme în vecii vecilor.
cică, să nu ne facem griji,
raiul este neocupat.
şi să stam linistiţi,
nici iadul nu este locuit.
întrebările
a plecat şi domnul borges.
de ce aşa în grabă,
pe neanunţate?
unde s-o fi grăbind aşa?
a plecat fără să-l urmeze nimeni.
ceaţa de pe ochi i s-a ridicat
brusc.
ferm şi grăbit,
părea că ştie unde merge.
hotărât om, domnul borges.
se simţea străin în buenos aires,
domnul borges, cetăţean
al romei.
unii spun
unii spun că
în curând
va bătea criza economică
la uşă.
dar nu la uşa lor, desigur.
ne spun nouă
la ce să ne-aşteptăm
când, oricum,
nu mai putem face nimic.
şi dacă noi
nu vom deschide uşa?
sau dacă
dincolo de uşă nu mai e nimeni?
o interesează pe ea?
oare, moartea s-a uitat prin
CV-urile poeţilor dispăruţi,
s-a uitat la cărţile lor,
la premiile primite?
sau a pus ochii doar pe
diagnostice medicale, buletine
de analiză,
fişe de observaţii.
a ţinut cont de datoriile lor?
de mame, copii, iubite, soţii?
că ogorul lor cu poezie
va rămâne nelucrat?
ea nu citeşte cărţi,
dar e singura cititoare
a gândurilor noastre.
distanţele
dacă privesc într-o parte,
te văd.
şi dacă închid ochii,
tot te văd.
iar dacă taci, te aud.
dacă dorm, te visez.
şi dacă dormi tu, dorm şi eu
în somnul tău.
dar, chiar dacă stai pe loc,
eşti tot departe.
păsările. vă spuneam eu, cândva
doar o perdea fâlfâind
la fereastră,
rămăsese în casa pustie,
e de mirare că au ratat-o moliile,
dar într-o zi o va smulge vântul
şi o va purta departe.
între timp, au început să cadă
ţiglele, una după alta.
vor pătrunde ploile
şi nimic nu le va sta în cale.
chiar şi păsările ocolesc casa,
le e frică să nu-i facă
un şi mai mare rău.
păsările care dorm sub cerul
liber.
decupaje
erau zile când îl vedeam
trecând singur şi trist
pe sub ferestre,
anotimp după anotimp.
şi acum trece la fel,
dar ferestrele s-au ridicat la cer.
green hotel
cântecul cocoşilor înainte
de ziuă,
nu ne trezeşte.
iar cântecul cucului la răsărit
de soare,
nu mai are pe cine trezi.
e atâta linişte de stă
întunericul pe loc.
şi se răceşte cafeaua în ceşti,
dar de trezit tot nu te trezeşti.
colind cu urşi
era o altă zi de decembrie
în care nu mai aşteptam
tradiţionalii, plictisitorii
colindători.
o zi în care aşteptam
să coboare la noi urşii trişti
şi flămânzi,
să le dăm cu bucurie ceva.
Poeme de Radu Ulmeanu
Octombrie
Întâi octombrie, un vodevil
de frunze care-ncep să cadă
spectacol trist ce năruie fragil
pe noi întreaga stelelor
cascadă.
Umerii nopții se-ncovoaie
blând
spre fruntea galbenă ca
o gutuie
a lunii ce răsare-alunecând
pe norul cu spinare amăruie.
Nuci verzi și mere, pere,
cad încet,
să nu ne sperie, acolo în
grădină,
coapte pe ram precum într-un
secret
balans de întuneric și lumină.
Aș vrea să intru-n ritmul lor
astral
stingându-mă pentru
o iarnă-ntreagă,
și să renasc în fruct fără egal,
un soare nou la viață să mă
tragă.
Corabie cu pânzele în vânt
demonic pas spre-o nouă
aventură.
Dar tac. Mă caută cuvântul
sfânt
din cartea cărților pe care toți
se jură.
Sonetul plecării incerte
Mă vizitezi, mi-ai spus,
şi-mi pare bine,
Rima-i regina nopţii înstelate,
Căci nimeni nu ne face rău,
reţine,
Decât excesul de singurătate.
Și, vai, mă vizitezi, nici nu-mi
cred ochii
Că intră o femeie-n casa mea;
Se varsă-n vis clepsidra unei
rochii,
Precum o plantă cu miros
de stea.
De ce-ai venit? Ce timbru,
ce vocale
Să folosesc, de mult nefolosit,
Ieşit din minţi şi neieşit în cale.
Bine-ai venit de când n-ai mai
venit,
Ca umbrele cireşelor
din gând –
Tu nici nu ştii ce bine-mi faci
plecând.
A fost
A fost sau n-a fost să fie
O mulțime de ursitoare s-au
strâns la căpătâiul lui
aveau sau n-aveau treabă,
trebuiau să-l închine cuiva
stelelor de pe cer, lunii și
soarelui
Adâncurile pământului aveau
de asemenea pretenții
alte și alte tărâmuri și-l doreau
luminat voievod
cântăreț al văzutelor și
nevăzutelor
A fost sau n-a fost să fie, dar el
își schimba mereu numele
când Dante, când
Shakespeare, când Eminescu
și altele și altele cam de
același calibru
Murea și învia, se năștea din
nou la distanță de sute de ani
mereu candid, învolburat
sau senin
mereu în conflict cu mai marii
sau mărunții zilelor
Exilat, urmărit, contestat,
bolnav și nefericit
lumina în jurul lui precum
stelele prăbușindu-se în sine
radia frumusețe, înțelepciune,
lumină și beznă în tandru amestec
Nălucă de înger, demon cu
fața arsă de fulgere
trecând cu un pas șovăielnic
prin lumea iluziei
intonând blesteme homerice,
murmurând cuvinte de dragoste
Shortcuts
Mă amestec și eu
în paleta amurgului.
*
Un loser grăbit
să se piardă pe sine
aleargă
pe străzile toamnei
*
În noaptea fără margini
a universului
sclipesc miriade
de stele
*
Cât vacuum
în oglindă
când te privești
*
Dumnezeu roade
bomboane agricole.
Apele curg.
*
Domnul mă iartă
de toate păcatele.
Eu, de niciunul.
*
Doamne ce îngeri am pe chip
ca o oglindă de nisip
pe care vântul o cioplește…