O declarație fermă din partea lui G. Călinescu, aceea că „Există o biografie a numelui meu și o biografie a mea. Într-o zi va trebui să arestez acest nume și să-l vindec de vagabondaj“, a fost întărită de refuzul recunoașterii oricărei similitudini între biografia sa și aceea a personajelor întruchipate în scrierile de ficțiune. Acest lucru nu l-a împiedicat pe marele critic și istoric literar să se aplece în manieră detectivistică asupra vieții scriitorilor analizați, o astfel de sursologie constituindu-se într-o fidelă metodologie de lucru mereu aplicată. Romanele călinesciene au ca punct de plecare un mănunchi de secvențe autobiografice trăite afectiv/efectiv și „arestate“ din punct de vedere documentar de către autor, dar integrate unei lumi imaginare, coerente și rafinate. Romanul Cartea nunții își are un nisus formativus în experiența propriei căsătorii, iar Enigma Otiliei se constituie într-o neobalzaciană cronică a familiei Căpitănescu, unde viitorul romancier și-a trăit prima perioadă a vieții. Cum este și firesc, datele biografice ale lui Felix Sima nu coincid cu acelea ale romancierului, dar ambii sunt mânați de aceleași gânduri și idealuri tinerești. În această privință, romanul care ar fi trebuit să se intituleze Părinții Otiliei prezintă o tramă epică având rol compensatoriu pentru o tinerețe plină de frustrări și pentru o vârstă a copilăriei plină de umilințe.
Aproape că nu există personaj care să aibă mamă veritabilă, lipsa acesteia lăsând impresia că peste canavaua epică a scrierii respective predomină o atmosferă rece, potențată și de o tendință spre ironie plină de malițiozitate din partea autorului. Sigur că există și tați în ficțiunile călinesciene, dar în felul de a fi al protagonistului din romanul Bietul Ioanide este sesizabilă o progresivă distanțare a acestuia față de copii. Mereu ocupatul părinte se opunea „siluirii conștiinței juvenile“ și se oferea drept exemplu pe sine, „care, ignorat complet de părinți, se orientase singur, izbutind să se ridice după căderi temporare“. După căderea definitivă a Picăi sub gloanțe chiar într-un cimitir, surpriza cea mare a bietului Ioanide a fost să constate că și-a cunoscut fata doar parțial, la fel ca și pe băiat.
În ciuda efortului anamnetic, nefericitul părinte și-a dat seama că existau multe zone hașurate în memorie, neputând să-i reconstituie fidel amintirea. Durerea lui se sublimează în creație, în opera arhitecturală, ca aspirație continuă a unui om superior. Astfel, motivul paternității ratate este placat pe acela al jertfei zidirii. Ca un veritabil Meșter Manole modern, marele arhitect este încredințat că ridică o bazilică pentru celebrarea plină de sfințenie a fiicei sale dispărute („de a o caza acolo, dacă nu corporal, cel puțin în efigie“). Pica a fost jertfită pe altarul artei arhitecturale a tatălui: „Biserica asta severă este pentru mine un fel de Curte de Argeș în care am zidit umbra a doi copii.“ Adevărul acestei fraze va fi confirmat pe deplin în viitorul roman, Scrinul negru, unde remușcarea pricinuită de pierderea celor doi copii va deveni tot mai pronunțată.
Problematica stârnită în jurul ideii de paternitate este recurentă în universul romanesc al lui G. Călinescu, unde sunt prezenți de obicei protectori, tutori și părinți vitregi (mătușile lui Jim Marinescu de la „casa cu molii“, Leonida Pascalopol, moș Costache Giurgiuveanu, clanul prințesei Hangerliu ș.a.), dar nu părinți de drept. Astfel de statuturi familiale cu rol de surogat justifică voința unor personaje călinesciene active de a se debarasa de neconvenabila tutelă și de a deveni independente din toate punctele de vedere. Fiind orfane în căutare de părinți, și unele personaje ale sale răzbat foarte bine în viață și nu ajung victime ale autorității tutelare. Un personaj negativ precum Remus Gavrilcea, din romanul Bietul Ioanide, lansează o astfel de cugetare: „Este știut că mulți oameni iubesc mai mult copiii adoptivi.“ Familia Constantin și Maria Călinescu și-a iubit copilul adoptiv, Gheorghe, în primul rând, din considerente afective, pentru că acestui cuplu îi era refuzată procrearea.
Când a aflat sub ce identitate i-a fost ascunsă maternitatea reală, deziluzionarea, durerea și deprimarea acută au dat naștere unui complex de inferioritate care a mărit distanțarea afectivă atât față de familia descoperită a fi adoptivă, cât și față de adevărata mamă, care îl crescuse sub mască, în calitate de servitoare în casă. Frustrărilor din copilărie li s-a adăugat această traumă psihică majoră care a produs grave și persistente efecte patogene pentru întreaga viață. Nu numai în plan strict civil, a intervenit și drama fiului traumatizat de necunoașterea tatălui legitim, urmarea fiind ștergerea la flacăra lumânării, din certificatul de naștere, a cuvântului „necunoscut“ trecut în dreptul numelui tatălui aflat abia după moartea lui. Pe lângă faptul că își ura prenumele, G. Călinescu avea oroare de a completa diferite formulare, care încep cu inevitabilele rubrici afectate numelor și ocupațiilor părinților. Probabil că el a răsuflat mai ușurat și a… adoptat o atitudine mai firească atunci când s-a aplecat deasupra formularelor și în dreptul părinților adoptivi a putut să completeze oarecum mai liniștit că tatăl este de profesie… mort, iar mama – pensionară.
La „Cronica mizantropului“ din „Adevărul literar și artistic“ (nr. 860/ 30.05.1937), Aristarc semnează articolul intitulat Căutarea paternității, pe care trebuie să-l reproduc în întregime: „Gulivera (este numele pisicei mele) a dat naştere, astă-noapte, la trei pisoi de sex incert, dar de culori foarte definite. Unul este negru ca noaptea, doi sunt albi cu pete roşcate şi cenuşii. Fericitul eveniment era cât pe ce să se petreacă în patul meu. Am prins însă de veste la vreme, astfel că cei trei mici Guliveri au văzut lumina zilei într-un coteţ de găini, rămas fără întrebuinţare în urma unei epidemii de ciumă păsărească. Când zic «au văzut lumina zilei» e un mod figurat de a vorbi, fiindcă pisoii nu văd nicio lumină înainte de a împlini nouă zile./ Gulivera îşi îndeplineşte foarte conştiincios meseria ei de mamă. Întâi stă locului, lăsând pisoii să sugă, al doilea îi linge, îi întoarce pe toate feţele, îi curăţă. Frumos instinct, zic eu, dar numaidecât mă gândesc la situaţia legală a pisoilor şi a mamei. Copiii sunt născuţi din uniune nelegitimă întrucât tatăl sau taţii sunt neidentificabili. Mama îşi creşte singură copiii şi constituie o familie până la majoratul pruncilor. Adevărat matriarcat./ Pe când meditam astfel, ceva negru căzu dintr-un pom din apropiere şi fugi pe lângă gard./– Pruţt! strigai eu recunoscând o pisică./ Însă pe dată mă luminai. Cotoiul negru semăna aidoma cu pisoiul cel mic. El era aşadar tatăl pruncului. Tată denaturat care trece pe lângă fosta soţie fără s-o bage în seamă./ Stând însă ceva mai departe de coteţ am văzut un lucru interesant. Un cotoi voinic, alb cu pete roşii şi cenuşii, se lăsă greu de pe gard. Merse la coteţ, miorlăi gros şi intră înăuntru. Gulivera îi răspunse într-un chip care mi se păru, în limba pisicească, foarte amabil. Cotoiul ieşi apoi afară cu un pisoi în gură. Întâi îl culcă pe jos şi-l răsturnă puţin cu laba. Joacă? Expertiză? Nu ştiu. Apoi îl luă în gură şi era tocmai să sară cu el pe gard când sării după el. Cotoiul înspăimântat lăsă pisoiul jos şi fugi. Aşadar acesta era părintele puiului. Departe de a-şi ignora progenitura, cotoiul se lăsa recunoscut şi se informa de autenticitatea copiilor. Se mai pare că dorinţa lui era ca lăuza să se mute în gospodăria lui care se află în curtea vecină./ Am închis pisica în coteţ împreună cu pisoii. Cotoiul vine din când în când, încearcă să deschidă uşa cu laba, apoi, neizbutind, se culcă jos paşnic şi păzeşte. Iată ce vasăzică un bun tată! Teoria matriarcatului cade cu desăvârşire, dacă până şi în lumea pisicilor tatăl poate fi urmărit şi identificat“. (G. Călinescu, Opere, Publicistică, III (1936-1938), Ediție coordonată de Nicolae Mecu, Academia Română – F.N.Ș.A., București, 2007, pp. 666-667s).
nu trebuie contestată veridicitatea celor spuse de G. Călinescu-Aristarc, dar, văzând o asemenea scenă din lumea celor care nu cuvântă și participând la ea, nu se poate să nu se fi gândit la soarta lui de copil adoptat în urma unei „epidemii de ciumă păsărească“ (apelez aluziv la o analogie cu situația de nefertilitate a cuplului Călinescu). Era parcă pusă în scenă însăși situația lui de om matur ajuns la „cumpăna apelor“ ce nu și-a cunoscut tatăl („Tată denaturat care trece pe lângă fosta soţie fără s-o bage în seamă“). Și de dătătoarea lui de viață (care și-a făcut „meseria ei de mamă“) a aflat doar după împlinirea majoratului, în circumstanțe demne de a fi subiect pentru ceea ce în vremurile noastre se ecranizează sub genericul de telenovelă. Oare unde i-au fost gândurile publicistului când a scris următoarele rânduri ale cronicii mizantropului: „Departe de a-şi ignora progenitura, cotoiul se lăsa recunoscut […]. Iată ce vasăzică un bun tată! Teoria matriarcatului cade cu desăvârşire, dacă până şi în lumea pisicilor tatăl poate fi urmărit şi identificat.“? Referitor la „situaţia legală a pisoilor şi a mamei“, cât și la cazul în care „tatăl sau taţii sunt neidentificabili“, cred că au fost prilej de îndreptățită reflecție versurile unui congener căruia criticul i-a acordat câteva rânduri în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, la care lucra chiar atunci: „Și atunci te-ntreb pe tine/ Care-i om și care-i câine.“ În fine, motan.
Treptat, intensitatea șocului dătător de nevroză a fost atenuat pe noua cale aleasă în viață, prin care a lăsat în istoria literaturii române numele (adoptiv…) de Călinescu, căruia a trebuit să-i antepună inițiala G. Este un nume scăpat din arestul „la domiciliu“, altminteri strălucitul urmaș călinescian Nicolae Manolescu nu și-ar fi putut încheia cu frazele următoare textul dedicat în istoria sa critică: „Neîndoielnic, G. Călinescu este unul dintre cei mai de seamă scriitori români și unicul nostru critic literar care a avut geniu. Criticul și-a marcat posteritatea într-o măsură mai mare decât toți ceilalți. Cu toate compromisurile sale, venite dintr-un oportunism, probabil, congenital, și care-l împiedică să fie exemplar, G. Călinescu rămâne una dintre acele personalități excepționale care se nasc la un secol o dată“ (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 712).