De bine, de rău, nu murim de foame. Locuri de muncă există berechet — chiar dacă nu toate sunt „funcții de conducere“, cum îi place românașului. De călătorit, călătorim cât ne țin pingelele, cu sau fără baraj Schengen, cu sau fără visa waiver cu America. Libertate a cuvântului avem cât nu știm ce să facem cu ea. În ciuda încăierărilor la beție, a crimelor pasionale, a furtișagurilor de tot felul, a primejdiilor ce te pasc în spitale mai abitir decât în cartierele rău famate, a nepăsării organelor de ordine, a excesului de zel al diverselor categorii de pompieri, care pun chiar ei focul pentru a-l stinge în aplauzele presei, a contraselecției cadrelor din instituțiile publice, de la primării, prefecturi, direcții județene la școli, universități, ba chiar și din partide (sau mai ales din partide), iată, țara nu se scufundă. Decât în datorii – dar asta e altă chestiune.
Deși e o evidență pe care mulți preferă s-o ignore, România n-a fost niciodată într-o situație mai norocoasă decât în ultimul sfert de veac. E adevărat, avem un război absurd și criminal la granițe, dar viața de fiecare zi a românilor nu e tulburată de mari convulsiuni. Și asta în pofida cinismului presei din ce în ce mai isterice și mai iraționale, care, pe de-o parte, avertizează contra unor războaie mondiale imaginare, iar pe de alta, incită la războaie civile locale. Mai înțeleaptă ca oricând, populația își vede pașnic de propriile interese. Dacă lucrurile vor evolua pe această axă, în câțiva ani ne vom debarasa de multiplele răni istorice de care suferim. Primul pas e pe cale să se producă chiar în toamna aceasta: nu ne mai pasă nici cine va fi președinte și nici ce guvern va rezulta din alegerile parlamentare.
În privința alegerilor, situația din teren e, desigur, mai complicată decât o prezint eu. Sau, mai precis, mai confuză. Partidele au intrat, fără excepție, pe mâna unor submediocri, a unor – în cel mai bun caz – birocrați fără viziune și, de regulă, a aranjorilor mărunți, a semianalfabeților cu ifose, a mafioților de mâna a doua, a sopranelor ce triluiesc dogit prin diverse studiouri de televiziune ori pe la mesele de taină ale politrucilor. În loc să fie crema societății, clasa politică a devenit o faună nefrecventabilă în care mișună aranjorii, mardeiașii, interlopii și deocheații cu pretenții de ideologi. Printr-un miracol – pentru că miracol este –, societatea românească merge înainte, târâșgrăpiș, în ciuda faulturilor grosolane la care o supun guvernanții. Chiar dacă viteza nu e ideală, măcar direcția e bună.
Cum se explică, totuși, popularitatea unui partid precum AUR? Dar succesul inomabilei Șoșoacă? N-aș reduce totul la fascinația vulgarității și a violenței, inerente în orice societate. A existat întotdeauna și pretutindeni o nevoie de case de toleranță, dar ea nu se întinde la o treime din populație, cifra la care se ridică, însumat, voturile strânse de haidamacii lui G. Simion și de avatarul producător de răcnete cu trei octave mai înalte decât ale lui Vadim. Nu stă în puterea unui simplu jurnalist să dea explicații pentru ceva ce ține, în mod evident, de misterele sociologiei, de abisalitatea psihologiei colective și de fatalitatea psihiatriei. Tot ce poți afirma cu certitudine e că, dincolo de tabloul relativ optimist pe care l-am schițat în debutul acestui articol, „ceva e putred în Danemarca“.
g eniul lui Shake speare a devansat și în acest caz realitățile. Personajul în gura căruia pune aceste cuvinte, ofițerul Marcellus, e mult mai precis. El nu vede în Danemarca o entitate abstractă, ci un lucru cât se poate de clar definit: un stat. Drept care, afirmă: „Somethig is rotten in the state of Denmark“ – așadar, corupția, mizeria, decăderea morală sunt ale statului, ale organizării politice și administrative, și nu neapărat ale oamenilor. Acestei afirmații tăioase, Horatio, prietenul lui Hamlet, îi va răspunde, ca un versat politician ce era: „O să ne călăuzească Cerul“. Se prea poate – pentru că Cerul s-a arătat întotdeauna excesiv de binevoitor cu leprele și pramatiile care populează avanscena vieții publice.
Pe lângă aceste chestiuni presante și la ordinea zilei, ceea ce mă deprimă e reconfirmarea de către statistici a locului catastrofal ocupat de România în privința lecturii. Pentru că există o legătură indisolubilă între educație și cultură și opțiunile politice. An de an, piața noastră de carte se plasează pe ultimul loc în Europa. În schimb, la consumul de bere ocupăm un invidiabil loc șase. Înseamnă că suntem mai bețivi decât majoritatea europenilor? Nu neapărat. Concluzia ar fi că ei și beau, dar mai și citesc. Oare ce face românul după ce bea? Dacă nu-și snopește consoarta în bătaie, dacă nu se ia la harță cu vecinul, dacă nu violează vreo femeie trecută de optzeci de ani (iar dacă victima e și cu deficiențe fizice sau psihice, isprava e și mai demnă de glorificare), dacă nu se urcă la volan și omoară, precum croitorașul cel viteaz, șapte fraieri dintr-o lovitură, dacă nu sparge vreo bancă și, înainte de a ajunge la seif, adoarme cu capul pe tejghea, ei bine, după ce a comis toate acestea, se reapucă de băut.
Scenele cândva comic-grotești în care inși aflați în timpul inundațiilor la cârciumă îi apostrofau că nu se mișcă suficient de repede pe soldații care veniseră să le salveze de la înec porcul și găina sunt demult depășite. Între timp, armata nu mai are ce salva, pentru că animalele de curte au luat drumul pădurii, unde s-au înfrățit cu ursul și lupul, noii inamici ai plaiurilor mioritice.
Mai deprimante sunt peisajele care te întâmpină atunci când intri într-o librărie. Și nu pentru că ar lipsi cărțile, așa cum pe vremuri lipsea carnea din măcelărie. Ci pentru că, din contră, ele sunt prea multe și noi prea puțini. În cursul anului 2023, în România s-au vândut, după aprecierea Asociației Editorilor, aproximativ douăzeci de milioane de cărți. Raportat la mărimea populației, s-ar putea spune că revine cam o carte și ceva pe cap de locuitor.
Numai că distribuția vânzărilor nu urmează logica de tip contabilicesc: unii români, o cifră minusculă, dar relativ activă, cumpără într-un an poate zeci de cărți (nu îndrăznesc să spun sute!), pe când masa bubuitor majoritară nu s-a atins de carte nu doar anul acesta, și nici anul trecut, ci de când se știe, ca să parafrazez un autor de manual, dar pe care – și e mare păcat – nu-l mai citește nimeni, Ion Creangă.
Știm cu toții cum s-a ajuns aici – ca în faimoasa zicere a lui Hemingway: „Two ways. Gradually, then suddenly“ („În două feluri. Încetul cu încetul, apoi brusc“). Iritant la culme e că am ieșit din comunism cu o școală relativ performantă. Dacă dădeai de-o parte balastul ideologic, tot mai apăsător începând cu a doua parte a anilor ’70 și de-a dreptul insuportabil în ultimul lustru al deceniului nouă, conținutul materiilor și metodele didactice s-au dovedit capabile să producă, după orice standard internațional, absolvenți viabili. Ei au făcut ca în primii ani post-comuniști economia României să nu se prăbușească, înainte de a fi intrat în aparatura de resuscitare a Uniunii Europene. Pe acest fond, mizând pe lipsa de coeziune a clasei educatorilor, puterea iliesciană a temporizat până la sufocare administrarea energizantelor în absența cărora învățământul urma să se sufoce.
Banii au fost direcționați spre mineri, securiști și spre județele-problemă care, și atunci, ca și acum, consumă enorm și nu produc nimic.
E vident că lucrurile aces tea nu erau o fatalitate. Puterea neo-comunistă exulta la ideea că s-a înstăpânit pe vecie asupra României – o Românie pe care cu cât o voiau mai decerebrată, cu atât mai ușor ar fi putut-o călări. Cifra investită anual de români în achiziționarea de cărți e de sub trei euro pe cap de locuitor – adică două treimi din pachetul zilnic de țigări sau două sticle de bere. Prin comparație, bulgarii investesc în cărți de trei ori mai mult, iar ungurii de peste patru ori mai mult. Despre țările occidentale nici nu merită să vorbim, într-atât de uriaș e decalajul. Cu toate acestea, ne pretindem mai europeni decât europenii, și în curând, așa cum clamează vocile simionilor și șoșoacelor, vom ajunge la pretenția absurdă de a ne considera chiar mai… români decât românii! Luând în considerare toate cele de mai sus, e clar că încă nu s-a născut filozoful capabil să explice miracolul care suntem. A încercat istoricul Gheorghe I. Brătianu, care spunea c-am fi și o enigmă. Dacă totul merge atât de prost, de ce, pe ansamblu, lucrurile merg, totuși, bine? Unde e fractura de logică? Pe unde pătrunde lumina izbăvitoare în bezna pe care o producem ceas de ceas și în proporție de masă? Ce „pile“ avem la Dumnezeire? Ce conspirație universală urzește în favoarea noastră și ne face să fim așa cum suntem? Avem parte, dar n-avem carte. Suntem bârna din ochiul cârcotașului și piesa calpă din jocul alba-neagra. Suntem agentul termic din inima ghețarului.
Suntem marinarul ce nu știe să înoate, dar e singurul care se salvează din naufragiu. Suntem ciorba rece și iaurtul fierbinte. Suntem codașul ce se alege, invariabil, cu medalii, și fostul repetent încununat cu lauri. Suntem acul care-și așteaptă cojocul și țițeiul din puțul încă nesăpat. Suntem carul mic și buturuga mare. Suntem buricul în jurul căruia se înfășoară veșnicia. Suntem Goe și mamițica și mam’mare și tanti Mița conferențiind la Harvard. Suntem așchia ce s-a înfipt în trunchi. Și, în general, suntem tot ce nu-și închipuie planeta c-am fi, dar, prea absorbiți să ne admirăm în oglinda fermecată din pădurea adormită, nu ne dăm și osteneala să le spunem.