La ce servește literatura, se întreabă Antoine Compagnon, la ce servește ea într-o epocă în care cuvintele de ordine sunt rentabilitate, rapiditate, eficiență? Răspunsul e schițat chiar în titlul noii sale cărți: Literatura rentează! (La littérature, ça paye! Editura Équateurs, 2024; titlul ar putea fi tradus și prin Literatura răsplătește). Cu o condiție: trebuie să avem răbdare, literatura e o investiție pe termen lung.
Cum Compagnon vorbește în carte destul de insistent despre traiectoria sa intelectuală, sunt necesare câteva precizări. Cel ce este astăzi cel mai celebru critic literar francez a făcut studii universitare la École Polytechnique, faimos institut care asigură o pregătire științifică de înalt nivel. După ce a absolvit renumita École s-a orientat către studiul literaturii, a susținut două doctorate și a început o carieră academică excepțională: a predat în Statele Unite, la Sorbona, la Collège de France și a intrat, în final, la Academia Franceză. Dubla sa formație îl face să se întrebe (e una din temele esențiale ale cărții) ce foloase pot trage cercetările științifice din studiul literaturii (întrebarea e pusă și în celălalt sens). Înainte de aceasta el examinează statutul scriitorului și pe cel al cititorului. Autori care trăiesc exclusiv din scris sunt foarte puțini, dar mulți devin „rentabili“ după moarte: Baudelaire n-a vândut mai nimic în timpul vieții, dacă ar putea bene fi cia astăzi de drep turile de autor ale tu turor edi ții lor din poeziile sale care s-au tipărit în ul timii 150 de ani ar fi un om foarte bogat. Și cititorul este răsplătit cu în târziere, lecturile – pe lângă bagajul de cunoștințe – îi educă sensibilitatea, îl fac să fie deschis către lume, către experiențele celorlalți. Literatura intră astfel în dezacord cu mentalitatea ce prevalează astăzi și anume randamentul pe termen scurt, primatul vitezei. Or, lectura înseamnă lentoare, la fel cum scrierea unei cărți ține de durata lungă. Este momentul, va declara Compagnon către finalul cărții sale: „să apărăm lentoarea, nu nonșalanța, indolența, apatia, ci investiția pe termen lung în limbă, în literatură și în lectură“.
Ceea ce nu înseamnă că trebuie să eludăm întrebarea cheie: la ce servește literatura? La nimic, este răspunsul care le vine multora pe buze. De ce nu, în definitiv: avem nevoie, în epoca noastră mercantilă și pragmatică, și de lucruri gratuite. De aici, teoria artei pentru artă și, mai departe, ideea inutilității artei. Compagnon crede însă că literatura și arta în general fac parte din acele preocupări de care omul are nevoie în chip obiectiv. „Arta este o reacție a corpului față de plictis“ – iată o definiție minunată. Proust (invocat în repetate rânduri, ca și Baudelaire, doi autori cărora Compagnon le-a consacrat studii fundamentale) vede în literatură „adevărata viață“ („la vraie vie“), spre deosebire de viața mondenă, superficială. Compagnon contrazice această opoziție și propune o altă interpretare: nu trebuie să considerăm (=să trăim) literatura ca și cum ar fi adevărata viață, ci să trăim viața ca și cum ar fi literatură, ca și cum am scrie un roman.
Mi-e greu să urmăresc demonstrația autorului în toate subtilitățile și paradoxurile ei. Cine cunoaște cărțile lui Compagnon știe dialectica complexă și rafinată pe care el o pune în mișcare ca să-și sprijine tezele. Voi nota în continuare doar câteva aspecte, despre care cred că prezintă interes și pentru spațiul românesc. Criticul radiografiază situația învățământului în țările occidentale, a învățământului superior, dar nu numai. E foarte răspândită acum ideea că școala nu trebuie atât să transmită cunoștințe cât să formeze competențe (Nicolae Manolescu a intervenit de mai multe ori, în editorialele sale, în această chestiune). De aici s-a ajuns la fetișizarea „rentabilizării“ facultăților, demers cu grave consecințe. Compagnon citează uimitoarea declarație a președintelui unei universități americane: „Studenții ajung la noi în calitate de consumatori și pleacă în calitate de produse“. Această viziune a făcut ravagii la una din cele mai prestigioase universități franceze, Institutul de Studii Politice (Sciences Po). Un președinte cu convingeri „progresiste“ a decis în urmă cu câțiva ani că Institutul e prea elitist și a scos de la admitere proba de cultură generală (a inițiat și alte măsuri, tot în direcția „democratizării“ procesului de învățământ). Rezultatele s-au dovedit, în scurt timp, catastrofale: nivelul a scăzut vertiginos, reputația școlii s-a prăbușit. Pornind de la acest caz, Compagnon face o vibrantă pledoarie în favoarea culturii generale în care intră și studiul literaturii, cu efecte benefice nu numai pentru filologi, ci pentru toți cei care trec prin școli și universități.
Aceasta este partea cea mai originală și mai (cu un cuvânt la modă) provocatoare a eseului. Inginerii, medicii, magistrații ce au beneficiat și de o educație literară vor avea, spune el, șanse mai mari să reușească în plan profesional. Și, adaug, în plan existențial. Compagnon citează un admirabil pasaj din Italo Calvino: „Lucrurile pe care literatura poate să le cerceteze sau să le predea sunt puțin numeroase, dar de neînlocuit: modul de a-l privi pe aproapele tău și pe tine însuți, (…) de a găsi proporțiile vieții, precum și locul pe care îl ocupă în ea dragostea, forța și ritmul ei, și locul morții, modul de a ne gândi la ea sau de a nu ne gândi, precum și alte lucruri necesare și dificile, duritatea, mila, tristețea, ironia, umorul“. Refuzând teoria lui Bourdieu, după care promovarea socială este condiționată din naștere, Compagnon crede că oricine poate fructifica atuurile de care dispune și că există „privilegii“ care pot fi dobândite.
Firește, trebuie să fim lucizi și să vedem ce se întâmplă cu lectura și cu cartea în zilele noastre. Trăim într-o civilizație a vitezei, a grabei și a ecranului: ecranul a abolit distanța între informație, distracție și cultură. Lectura implică în continuare lentoare, lectura rapidă e o himeră. Iată însă că studiul literaturii pătrunde în zone în care odinioară nu avea acces, în științe, în drept, în medicină (a apărut așa-numita medicină narativă care câștigă, pare-se, teren). În același timp, literații sunt obligați să se familiarizeze cu științele exacte, cu informatica îndeosebi. Această ultimă parte a cărții este, poate, puțin cam fantezistă, dar ea arată cu limpezime un lucru: credința autorului în capacitatea de supraviețuire și de regenerare a literaturii.