Prezența elementelor „pactului autobiografic“ (referințele cu privire la locurile reale, asumarea identității naratorului cu aceea a autorului, identitatea dintre grava boală a personajului-narator și aceea a autorului) a determinat o parte a criticii să considere romanul postum Vizuina luminată drept o mărturie integrală a suferințelor lui M. Blecher însuși. Aceeași situație s-a petrecut atât în cazul romanului Inimi cicatrizate, cât și în acela al primului roman, Întâmplări în irealitatea imediată, despre care o comentatoare afirma net: „Personajul narator, fără niciun dubiu și niciun travesti, este Blecher însuși, copil și adolescent; el traversează patru experiențe fundamentale: leșinul, amorul, panopticum-ul și moartea.“ (Alexandra Indrieș, Polifonia persoanei, Editura Facla, Timișoara, 1986, p. 203). Este neîndoios că, pentru a reconstitui traseul căutării de sine și ipostazele suferinței, M. Blecher a recurs la narațiunea autobiografică, dar scrierile sale nu sunt neapărat rodul stării grave a sănătății, ci al preocupării pentru aflarea unui sens al existenței în pofida, nu din cauza bolii.
Pentru cel care a trăit, fără niciun fel de exhibare ipohondrică, durerea fizică atroce, practica scrisului a reprezentat o posibilitate de a înfrunta soarta potrivnică, de unde și originalitatea operei sale, ce constă în suprapunerea unor experiențe ontologice cu proiecția în oniric și chiar în fantastic uneori (fără vreo accedere spre miraculos, ci doar o simplă prezență a bizarului). Ceea ce a derutat critica de întâmpinare a fost presupusa sinceritate necontrafăcută a confesiunii, avatarurile unei conștiințe ulcerate (ca și părțile corpului său) pentru care fluiditatea lumilor posibile din „irealitatea imediată“ și suprapunerea identităților ar șterge orice fruntarii între real și ireal. „Dacă omul Max Blecher s-a născut sub semnul suferinței, dacă a trăit suferința – cum s-a afirmat – încă din copilărie, ca situație-limită, adică în mod existențial, creația sa nu este o continuare sau o simplă expresie a suferinței trăite, ea fiind posibilă în ciuda acesteia. Scriitorul Blecher s-a născut în pofida suferinței nu sub imperiul ei.“ – este de părere Nicolae Balotă în studiul din cartea De la Ion la Ioanide (Editura Eminescu, București, 1974, p. 154).
Citirea romanelor lui M. Blecher ca pe o fidelă biografie a autorului riscă de multe ori să fie canalizată într-o direcție inadecvată dacă rămânem la suprafața informațiilor biografice. Doar aparent o literatură a mărturisirilor, opera nu îi este simplu document de viață, ci, invers, documentul devine operă: „Imaginarul, ficțiunea artistică năpădește viața și, departe de a fi subjugată de aceasta, o devorează. […] Nu suferința omului face artistul, ci reveria artistului preface omul. El ajunge să trăiască o irealitate pe care o impunea într-însul un geniu al artei, sau, cel puțin, al artificiului.“ (Ibidem, p. 156).
Singurul lucru care îi rămâne la îndemână personajului-narator și martor – observator pasiv și neputincios al propriei condiții vulnerate – este investigarea adâncimilor sale sufletești. Dacă trupul îi este ros de boală, spiritul îi rămâne vigilent și lucid, eul narant radiografiindu-și cu minuțiozitate propria condiție. Al. Protopopescu își încheia astfel studiul Max Blecher – un povestitor în avangardă: „M. Blecher se află în zguduitoarea situație a înotătorului care, nemaiavând nicio șansă de a scăpa de la înec, explică arta și frumusețea înotului. Moare la douăzeci și nouă de ani, lăsând în urmă o carte de valoare universală: Întâmplări în irealitatea imediată.“ (Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, București, 1978, p. 242). Autorul Viziunii luminate are puterea imaginativă de a se dedubla continuu (proces ce echivalează cu o detașare de suferință), viziunea propriei mizerii biologice situându-se sub semnul unui Narcis ce se autocontemplă neîntrerupt cu luciditate. Însă trebuia imediat adăugat că este vorba despre un Narcis desfigurat, ajuns la stadiul degradării extreme, iar nu preocupat de constituția sa fizică.
Subiectivizarea excesivă a relatării conferă adesea scrierilor o alură de lungă confesiune, de veritabil jurnal intim. Odată cu apariția lui Max Blecher pe scena literaturii noastre, discursul romanesc nu mai înșiruie conștiincios întâmplări, ci transcrie un complex de senzații și o insolită diversitate a faptelor cotidiene. Altfel spus, tradiționalei epicizări îi este preferată axarea pe dimensiunea ontologicului, iar accentul se mută dinspre narativ înspre descriptiv sau radiografiere (pentru a prelua un termen din uzanța medicală). Scrierea se va ivi sub semnul lui Narcis, ea oglindind dinamica propriei sale refigurări.
În romanul debutului, descrierea unei vechi oglinzi aflate în cabina din spatele magazinului de mașini de cusut duce la o „mise en abîme“ a formulei mimetice, amestecându-se, într-un perpetuum al „irealității imediate“, exteriorul cu interiorul și înaltul cu adâncul: „Era o oglindă atât de veche, încât toată poleiala era ștearsă pe alocuri și prin petele transparente apăreau obiectele reale din dosul oglinzii amestecându-se cu imaginile reflectate, ca într-o fotografie cu clișee suprapuse.“ (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată, în Romane, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 36). În fața acestei oglinzi cu poleiala ștearsă pe alocuri, în care își face toaleta Clara, obiectele reale din fundal se amestecă cu imaginile reflectate. Acest gen de reflectare este definitoriu pentru criza prin care trece personajul blecherian și simultan pentru tipul de (i)realitate în care el trăiește. Sub presiunea bolii (paludism), pojghița foarte subțire a reflectării eului sfârșește prin a deveni permeabilă, deci coruptibilă, întocmai ca oglinda zgâriată ce creează un efect de anamorfoză.
Ruptura în identitate se operează și printr-un succedaneu; naratorul-personaj își vede undeva în bâlci propria fotografie și are impresia de a nu mai ființa decât prin intermediul acesteia: „Înainte de a ajunge în orașul meu, ea călătorise desigur și prin alte locuri, necunoscute mie. Într-o clipă avui senzația de a nu exista decât pe fotografie. Inversarea aceasta de poziții mintale mi se întâmpla adesea în cele mai diferite împrejurări. Ea îmi venea pe furiș și îmi schimba dintr-o dată trupul interior. […] Toată viața mea proprie, a celui ce stătea în carne și sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr-o dată indiferentă și fără însemnătate, așa cum persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin orașe necunoscute ale eului fotografic.“ (Ibidem, p. 57). Astfel, imaginea reflectată de fotografie dobândește ponderea concretă a persoanei reale, ieșirea din „trupul interior“ ducând la contemplarea unui spectacol al interiorității, al golului ființial și, în sfârșit, al alterității.
„E ceva jupuit în sensibilitatea acestui om și imaginea aceasta a cărnii deschisă până la sânge este obsedantă în carte.“ – astfel comenta un prieten foarte apropiat primul roman (Mihail Sebastian, Max Blecher, „Întâmplări în irealitatea imediată“, în Max Blecher, mai puțin cunoscut, Editura Hasefer, București, 2000, p. 225). Pentru M. Blecher, a trăi a însemnat a circula imaginar în propria plasmă sangvină, însă penița a fost înmuiată în puroiul infecsțiilor sale, deși scrisul era conceput ca fiind o adevărată terapie și o salvare de răul existenței. Sigur că suferința i-a fost sursă de… inspirație, romancierul fiind obligat să se raporteze la ea, de care nu avea cum să facă abstracție, și de aceea el a fost considerat un bolnav refugiat în literatură, ceea ce poate fi credibil până la un anumit punct.
Este adevărat că „autorul romanului Inimi cicatrizate s-a născut sub semnul suferinței și a trăit-o încă din copilărie, ca situație-limită, adică în mod existențial; boala de mai târziu i-a oferit poate doar răgazul de a da expresie artistică trăirilor lui originare.“ (I. Negoițescu, M. Blecher sau „bizara aventură de a fi om“, în Engrame, Editura Albatros, București, 1975, p. 119). M. Blecher a trăit, atât din punct de vedere biografic, cât și ficțional, o dramă existențială pe care a explorat-o fără nimic fructificat în mod spontan în scriere. Dar, în toată intensitatea lui, scurtul răgaz al procesului creator din ultima parte a vieții se desfășura cu greutate, din cauza durerilor care nu-i permiteau să lucreze în liniște decât două ore pe zi. Viața a sărăcit în evenimente, iar suferința a fost atât de intensă, încât a confiscat întreaga biografie, transformându-l pe scriitor într-o ființă cu o identitate fragilă și dizarmonică, suferind un deficit de existență.
Trăind timp de zece ani pe patul său de moarte, cum le spunea prietenilor, M. Blecher a fost atins de un complex al vinovăției față de cei afectați de starea lui (părinți, surori, prieteni). Se arătase prevenitor față de ei încă de pe când se trata în străinătate: „Fotografiile îl arată pe Blecher întins în grădina sanatoriului sau pe malul mării, zâmbind și dând impresia unui tânăr aflat în vacanță în timpul unui odihnitor sejur pe litoral, ori alungit ștrengărește în trăsură. De fiecare dată când se lasă pozat pe cadru, el are grijă să-și îndoaie o mână sub cap, chiar dacă mișcarea antrenează o serie de cute nefirești din cauza ghipsului de sub haine. Bineînțeles, în niște poze destinate familiei, la care tânărul ține în continuare foarte mult.“ (Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iași, 2011, p. 73). La sfârșitul zilelor, le lasă tuturor celor dragi un mesaj înțelept și consolator: „Am trăit 29 de ani mai mult decât alții în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris […] De mine să uitați. Și veți uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind.“ (Max Blecher mai puțin cunoscut, ed. cit., p. 335).
În scrierile sale, M. Blecher aborda o temă actuală a modernității din deceniile trei și patru ale secolului trecut – aceea a patologiei, a stărilor de anormalitate. Faptul că el însuși suferea îngrozitor nu doar îi legitima cele scrise în cărți, ci îi conferea și o putere de sugestie impresionantă asupra cititorilor. Sensibilitatea exacerbată, anxietatea copleșitoare, insolitul proiecțiilor imaginare, stilul original și tulburător sunt atribute care disting profilul literar al lui M. Blecher în cadrul poeticității romanului nostru interbelic.