O constatare: cu cât ne apropiem de finalul campaniei electorale, cu atât mai plictisitoare devine scena politică. Dezbaterile autentice au lipsit cu desăvârșire. Candidații s-au înfruntat mai ales prin intermediari. Mă refer la jurnaliștii năimiți, care nu s-au mai ferit să îmbrace tricourile echipei în solda căreia se află. Știm, de-acum, în spatele cui s-a aliniat fiecare canal de televiziune. Temele de campanie au fost difuze, politicienii dovedind un trist apetit pentru generalități, vorbărie sterilă și pseudo-implicare ideatică.
Apatici și fără imaginație, cuvintele ies din gura lor parcă extrase cu un clește.
Singura grijă e să nu gafeze mai mult decât le permite punctajul de partid.
Cât despre idei, planuri și perspective realiste, oricum nu interesează pe nimeni.
Dacă ar fi să găsesc un termen generic pentru politicianul român actual, acela ar fi șiretenia. Ca orice individ obișnuit să trăiască pe spinarea și din munca altora, candidatul-standard a înțeles un lucru esențial: că indiferent ce spune și face, tot va fi votat. Acesta e păcatul originar al democrației din România. Important, așadar, e să se mențină pe linia de plutire — oricare va fi fiind aceea și oricât de rău mirositoare ar fi. Decisiv e să termini cursa, chiar dacă pe parcursul ei n-ai făcut nimic altceva decât să strângi mâini, să zâmbești tâmp și să te eschivezi de la răspunsuri date jurnaliștilor — deși cele mai multe întrebări sunt simple ridicări ale mingii la fileu.
Nu sunt nici pe departe adeptul înfruntărilor zgomotoase și cel mai adesea sterile. Nu-mi plac încăierările, detest violența de orice fel și nu cred în iluminați, zei salvatori și lideri providențiali. Am constatat șocați la ce rezultate a dus mentalitatea lui care pe care în recentele alegeri prezidențiale din Statele Unite.
Cred în ceva care omenirii, și nouă cu precădere, îi lipsește cu desăvârșire: buna-credință. Simt absența ei pretutindeni, începând cu viața culturală și cu războaiele cu pistoale cu capse din mediul literar, având ca sold zero lei și zero bani, până la mișculațiile din administrație și politică.
Dar la fel de detestabil e și non-combat-ul la care asistăm de ani buni, pentru ca în lunile din urmă să fi devenit o filozofie unanim îmbrățișată de trepădușii de partid.
Probabil că de aceea nimeni nu mai tânjește după confruntările one to one care făceau pe vremuri deliciul chibiților. Cenușiul, previzibilul, apatia și crisparea sunt atât de evidente încât e un noroc că suntem scutiți de o înfruntare la grămadă. Ne-a ajuns lehamitea provocată individual de competitori.
Ce-am mai putea afla din gura lui Ciolacu, a lui Simion, a lui Geoană și-a celorlalți, decât știm deja? Adică acel nimic pe care unii îl numesc neant, alții, mai darnici, o formă de stenahorie care ne-a cotropit încă pe vremea lui Ceaușescu.
Acum, ea s-a solidificat sub forma unor căcăreze ambalate în țipla jilavă a conformismului și lașității.
Dacă n-aș avea doi prieteni, unul la Timișoara și altul la București, care au decis să candideze la alegerile parlamentare, aș sta liniștit acasă și nu m-aș deplasa până la secția de votare, deși aceasta se află la nici o sută cincizeci de metri de locuința mea. Mărturisind acest lucru, mă autoexclud (măcar pe jumătate) din calitatea de cetățean.
Din nefericire, nu sunt singurul. N-am întâlnit în ultimele luni atâta dezamăgire și derută, la absolut toți cei cu care vorbesc, de pe vremea comunismului — când nici măcar nu se vota, când eram doar pasta de carne tocată din care se prepara marele mic de partid și de stat. Din multe puncte de vedere, ne-am întors, politic, la acea epocă. Din fericire, printr-un miracol pe care nu mi-l explic, societatea merge în altă direcție decât cărările pe care rătăcesc ebrietați politicienii.
î n fața acestei situații, îți vine să te întrebi: mai avem noi nevoie de partide? Mai avem nevoie de președinți de republică? Dar de toți acești intermediari și frânari care se pun de-a curmezișul mersului normal al lucrurilor? N-ar fi mai bine să lăsăm societatea să se descurce după regulile ei, fără a mai fi scurt-circuitată de viziunile tembele ale nechemaților cu pretenții de atotștiutori? Evident că e nevoie de partide și de guvernare. Problema e că ceea ce vedem noi nu sunt partide în sensul de dicționar al termenului, ci găști și mafii organizate pentru a-și confecționa legi aservite intereselor de dominare economică, socială și politică. Ridiculizata bună-credință pe care am invocato mai sus e înlocuită de cinism și aroganță, de bunul plac al staff-urilor și de voința discreționară a liderului.
A apus vremea vocilor independente, a pozițiilor asumate individual, a opiniilor contrare celor dictate de șef. Monoliți greoi și ineficace, partidele au ajuns, la rândul lor, masă de manevră în serviciul protipendadei. Votanții de la bază sunt doar rulmenții bine unși, decerebrați (iar în unele cazuri, fanatizați) care execută fără să crâcnească ordinele venite de sus. Nu mai există nicio legătură între realitatea străzii și indolența baloanelor umflate cu aer fetid în care tronează sultanii partidelor, împreună cu masa docilă, servilă de activiști și activiste. Evident că nu toți membrii și votanții beneficiază, atunci când sosește momentul auroral al guvernării, de foloase de pe urma susținerii cu icnete entuziaste și scandări ridicole a favoriților. Cu toate acestea, s-ar putea spune că dependența — una profund emoțională — de partid e mai mare la bază decât la vârf. Dezertările, trădările, disidențele, complicitățile împotriva naturii se manifestă, din acest motiv, mai ales în rândul cadrelor active, nu al votanților. Bine ancorați de oiștea partidului, aceștia din urmă îl urmează orbește, oricât de adâncă ar fi prăpastia spre care se îndreaptă.
Situația, lesne verificabilă printr-un studiu sociologic sumar, indică existența unei matematici cvasi-imuabile în rândul cetățenilor României. În jur de o treime votează nesmintit PSD și orice seamănă a PSD. O altă treime se împarte între cei cu viziune liberal-democratică (e vorba de clasa educată, care, din când în când, gândește și cu propria minte). În fine, ultima treime e confiscată de votul etnic și de diversele forme de extremism: naționalist, xenofob, antisemit sau, pur și simplu, puroiul abjecției umane. Dacă am căuta și o metaforă geografică, am spune că la noi votul copiază relieful țării: o treime munte, o treime deal, o treime câmpie — fără ca, evident, să existe o corelare între forma geografică și opțiunea politică. Dar merită, poate, subliniat modelul triadic de organizare (era să zic și de dezbinare) al societății românești.
Ajungem astfel la un paradox. Cu cât a crescut, în ultimele două decenii, disciplina de partid, cu atât s-au produs mai multe perturbări la nivelul societății. Cu cât mai uniți de aceleași idealuri sunt membrii de partid, cu atât crește entropia în sânul populației. Asta înseamnă că, de facto, partidele nu mai sunt reprezentantele celor trimiși la urne, ci niște ficțiuni ce-și asumă fraudulos o identitate.
Partidele se autoreprezintă — și atâta tot. Propoziția cel mai des auzită când românii sunt întrebați de cine se simt reprezentați în parlament, guvern și administrație e: „De nimeni“. Ceea ce nu exprimă doar dezamăgirea și frustrarea personale, ci oferă și descrierea exactă a gravei rupturi dintre alegători și aleși.
Oare în alte părți ale lumii lucrurile stau diferit? Cu siguranță, nu. Cele aproape șaptezeci și unu de milioane de americani care au votat-o pe Kamala Harris nu vor recunoaște în ruptul capului că Trump e reprezentantul lor. În felul acesta, se ajunge la un fel straniu de nesupunere civică, tăcută și nedeclarată, dar vizibilă în comportamentul oamenilor. Or, asta înseamnă contestarea esenței democrației, adică a acceptării rezultatului dat de un proces electoral liber. După cum e la fel de limpede că adepții lui Trump ar fi făcut orice să anuleze un deznodământ defavorabil lor.
Cum se explică aceste situații, și multe altele de felul lor? Prin dispariția elementului pe care l-am evocat deja: volatilizarea bunei-credințe. A te comporta fair-play înseamnă în lumea de azi a fi fraier. Înregimentarea a devenit o condiție a supraviețuirii sociale. Angajările și promovările sunt strict legate de apartenența politică, iar principiul competenței și mitul meritocrației au fost înmormântate ca inamici ireductibili ai progresismului. Singurul dialog cu adversarul, cu oponentul e prin cătarea puștii. Vremurile de aur ale înfruntărilor retorice au apus iremediabil. Cine-și mai dă osteneala să-și convingă dușmanul altfel decât aplicându-i lovituri îndesate în plexul solar, stâlcindu-i figura cu blacheul bocancului, înjunghiindu-l pe la spate ori aruncându-l în haznaua vomelor de partid? Trăim, e clar, vremuri cumplite pentru democrație. Au contribuit la diminuarea drastică a credinței în supremația legilor, regulamentelor și procedurilor atât factori interni, cât și factori externi. Cauzele externe sunt atacurile tot mai virulente la adresa Occidentului democratic din partea unor regimuri militarist-șovine (cele din Rusia, China și Iran, plus sateliții lor, de la îndepărtata și isterica aberație geografică păstorită de Kim Jong Un, la Ungaria contratenorului răgușit Viktor Orbán), care-și exprimă agresiv și vehement hotărârea de a schimba ordinea mondială bazată pe democrație și înlocuirea ei cu societăți totalitare. Elementul de subversiune intern e alcătuit din forțele care, la adăpostul garanțiilor oferite de democrație, au trecut la contestarea fățișă, înverșunată și adeseori violentă a sistemului de conducere bazat pe libertate și egalitate.
Concluzie: chiar privit și printr-un ochean superperformant, marele mic pe care l-am evocat se dovedește a fi, tot mai mult, un mare nimic.