„Nostalgicii“ au apărut imediat după 1990, au devenit treptat tot mai numeroși iar acum au invadat pur și simplu rețelele de sociali-zare. O fotografie din anii 1980 a unui Lactobar declanșează un șir ce tinde să fie nesfârșit de regrete, amintiri duioase, comparații tăioase cu prezentul nevolnic: „Ce bine se mânca aici!“, „Era ieftin și bun, putea mânca oricine“, „Aveau o plăcintă cu brânză nemaipomenită, costa numai doi lei“, „Erau produse sănătoase, fără chimicale“ etc., etc. Sau să luăm altă fotografie, cu plaja de la Eforie Sud: „Ce concedii minunate am petrecut acolo!“, „Oricine își permitea să meargă la mare, nu trebuia să dai sumele exorbitante care ți se cer astăzi“, „Se mergea și prin sindicat, cazare și masă asigurate“, „Plaja după cum se vede e plină, probabil că oamenii au fost duși acolo obligați de Securitate“. Această ultimă frază, strict autentică, arată nu numai ideali zarea regimului comunist, ci și respingerea ideii că acest regim a cunoscut și forme de represiune. Nostal gia evacuează memoria, distorsionează realitatea, falsifică adevărul.
Mecanismul e, în definitiv, simplu: fiecare reține lucrurile agreabile și dă la o parte aspectele negative. De ce să reținem ceea ce este urât și neplăcut când viața îți oferă multe clipe frumoase? Rezultă de aici un fenomen paradoxal: deși am trăit în aceeași perioadă de timp, noi nu avem aceleași amintiri. Restaurante bune – erau, desigur, dar au început să fie tot mai puține, iar cele cu adevărat de top erau inaccesibile muritorului de rând. Dacă n-aveai mașină și mergeai în concediu – călătoria cu trenul risca să fie o încercare a nervilor și a rezistenței fizice. Dacă mergeai cu mașina, în anii 1980 trebuia să faci tot felul de acrobații ca să te asiguri că ai benzina necesară. E de mirare totuși cum s-au uitat toate privațiunile și toate umilințele la care am fost supuși în perioada comunistă. Îmi amintesc de un schimb de cuvinte pe care l-am avut în urmă cu mulți ani, puțin după 1990, cu un instalator care făcea o reparație la mine acasă. A început să se plângă că mâncarea e foarte scumpă, că nu mai face față cheltuielilor și că „înainte era mai bine“; cum, am replicat eu, cum să fie mai bine când era o mare problemă să găsești alimente de bază, „ei, a spus el, cu un surâs superior, ne descurcam“.
Am ajuns la aceste considerații pornind de la o carte care nu are nimic de-a face cu comunismul, cu „adidașii“, „calculatoarele“ și cozile la unt, dar care, în schimb, se face expresia altor nostalgii în care, de data aceasta, mă regăsesc. E vorba de Buchiniștii lui Thomas Morales (Editura Héliopoles, 2024). Morales este un scriitor marginal, nonconformist, cu un condei alert și nu o dată surprinzător. A fost printre cei care au protestat vehement când, din cauza Jocurilor Olimpice, buchiniștii ar fi urmat să fie mutați de pe malurile Senei. Proiectul, din fericire, a fost abandonat, Morales își deschide cartea cu un omagiu adus celor care sunt „mărturia friabilă a unei civilizații occiden tale care credea în virtuțile cărții“. El însuși se definește drept un „buchinist al memoriei“ și propune o suită de portrete de scriitori, desenatori, actori, regizori, cântăreți etc., unii dintre ei uitați sau necunoscuți publicului larg. Iată-l pe André Frédérique (1915-1947), spirit fantast, umorist din familia lui Jarry, Allais și Queneau (se pare că el este cel care a avut ideea unei piese ce a devenit celebră, Dineu cu proști); pe Jean Dutourd, academician, om de spirit, prozator remarcabil, boicotat însă de presa de stânga. Apoi desenatorii Chaval, Goscinny și argentinianul Quino, creatorul unui personaj al cărui nume are sonorități familiare nouă, Mafalda. Cântăreți? Carlos (cu fenomenalul șlagăr Big Bisou), Sacha Distel (a cărui viață, cu spectaculoasele legături amoroase, ajunsese să semene – zice Morales – cu un roman de Françoise Sagan), Iglesias, Adamo. Dar și nume care ne spun mult mai puțin, Mort Shuman sau Barry White, printre altele, fiindcă în perioada lor de glorie noi aici, în Est, aveam legături firave cu muzica occidentală. Actori: Joan Collins, actriță „picantă și erogenă, fără niciun tabu și jucând fără plasă“ spre indignarea wokiștilor! Minunatul Claude Rich, de o distincție impecabilă și de o inteligență a jocului excepțională, Gina Lollobri gida, sublimă încarnare a feminității, Louis de Funès, care a cunoscut relativ târziu gloria, Trintignant (excepțional e filmul în care îl are partener pe Vittorio Gasmann), Mastroianni, cel ce a ajuns un simbol al seducției virile, deși era complexat că avea picioarele prea subțiri, Mastroianni pe care l-am revăzut foarte recent în Divorț italian (al lui Pietro Germi), film fabu los în care el joacă dumnezeiește. Alt film pe care Morales îl apreciază la superlativ: Ascensor pentru eșafod, al lui Louis Malle, cu Jeanne Moreau și Maurice Ronet, dramă în care un mecanism infernal, o dată pus în mișcare, distruge totul în calea sa. Și încă: Jean Gabin („sinteză a două lumi care se ignoră sau se înfruntă, lumea uzinei și cea a scenei, a muncitorului și a aristocratului, a polițaiului și a gangsterului“), Guy Marchand (interpretul fermecător al lui Nestor Burma, eroul lui Léo Mallet), Federico Fellini, cel după care „nu a mai fost posibil să întrezărești cortul unui circ, fața unui clovn sau o fântână fără ca imaginația să nu înceapă să vagabondeze“.
Există, cu siguranță, nostalgii după filmul Setea, după rolurile de activiști de partid jucați de Ilarion Ciobanu, după „epopeea națională“, nostalgii întreți nute cu o obstinație de neînțeles de către televiziunile noastre, care programează la nesfârșit filmele făcute în anii realismului socialist și ai național-comunis mului ceaușist. În ce mă privește, mă regăsesc în nostalgiile lui Thomas Morales chiar dacă, așa cum spuneam la început, amintirile lui nu sunt și ale mele. Dar nu e oare rostul literaturii să compenseze ceea ce o viață de om nu poate, din diverse motive, cuprinde?