work in progress
„Să facem om după chipul
și asemănarea Noastră…“ – Geneza
…și s-au pornit.
Doamne, nu vreau să fiu mare, ci neisprăvit.
S-au pus să lucreze și să nu mai termine
și lucrează și azi la mine
dintr-o imaginație inepuizabilă, cu forțe și idei aidoma,
imposibil de stăvilit.
Totul este lucru continuu reînceput, concrescut,
și se reia foaie de ceapă peste foaie de ceapă,
îndumnezeire a nou născut de nu poate omu’ s-o-ncapă.
Da, cel smerit.
Odată lucrul pornit se lucrează și-n somn
acolo unde nu există oboseală și somn
fiindcă nu există un ce finit.
Se lucrează cu mâinile amândouă acolo unde nu există mâini,
nici căpățâni, nici picioare.
Mai dihai se lucrează cu toate apele mării
acolo unde nu există mare,
cu toate culorile înserării unde înserare nu e.
Se lucrează încă la roua începuturilor
printr-o piele de prunc strecurată, îmbrobonată
de veșnicia nestrăbătută toată.
Se lucrează în pustie, fără lopată, fără mistrie, în hărmălaia
devenirii fiecărui atom încă nelămurit în mine ca om.
Atât de stihial reverberează puterea acestei creații,
prin natura
forțelor ei, că se lucrează numai în anticipație,
nu cu premeditare.
Nici tu aură, nici tu coadă de cometă. Iureș e totul, trafic de
paradoxuri într-o dinamică zgâlțâită, dar fără clătinare.
Modul propriu-zis
este al exploziei solare, dacă vă amintiți, cea care
cu milioane de ani în urmă a avut loc când nu exista soare,
ci numai dorul, închipuirea a ceva imposibil să cadă
în delăsare.
Se lucrează în viu cât e ziulica,
dar se lucrează atât de imperceptibil de fin,
că simțurile noastre dezlânate nici nu dibuie practic
noua reprezentare.
Se lucrează pentru a debarasa, pentru a lăsa totul în urmă,
casă și masă și obiectele care încă refuză să zboare
dintr-un calcul nebunatic, lumesc.
Se lucrează la acest refuz pentru a-l lumina, cu o lumină
care devine numai cu timpul patina sa.
Din refuz în refuz, se lucrează mai ales în absență,
când lucrul în sine n-are habar și doarme-dus,
„obosit de-o mare fericire ce-i va veni“
într-un trosnet subțire ca de foitaj din patrafire
când iată, Mirele apleacă cerurile înclinat numai întru iubire
să-i spună Mamei Lui, inaudibil: pururea Marie,
dureros de dulce se roagă sufletul tău suflecat în pustie.
Cărămidarii au mult de lucru, cei ce fac cărămizi din orice,
numai imateriale să fie,
denumite generic, cu infatuare de scaieți pe pereți, Poezie.
La asta se lucrează fără epuizare după un chip și-o asemănare
fără fruntarii, din ce în ce… din ce în ce…
De neatins, aș zice, dacă nu s-ar fi atins.
De neconceput, dacă nu s-ar fi – deja – conceput.
E destul să cadă o frunză pe creștetul unui copil și toată
mașinăria crește și repornește. De nu se mai aude, așa vuiește.
Om cu om, fie cât de umil, imposibil de umilit.
Doamne, nu mă fă mare, ci nesfârșit.