Revoluție și Literatură
literatura epocilor revoluționare nu reprezintă aproape niciodată și o revoluție literară, observă Albert Thibaudet în Istoria literaturii franceze din 1789 până în zilele noastre. Referindu-se la generația care avea în jur de 20 de ani în 1789, autorul constată că ea se compune, în ceea ce are peren, din scriitori de origine străină, emigrați sau și una și alta (geneveza Madame de Staël, bretonul Chateaubriand, corsicanul Napoleon, Bonald, Senancourt, Rivarol). Literatura pe care ei o scriu este alta decât aceea pe care ar fi produs-o o epocă normală. Scriitorii generației precedente, unii, supraviețuitori și aderenți la Revoluție (Laclos, Beaumarchais, Saint-Pierre), n-au supraviețuit și literar, nemaiproducând nimic care să conteze. Republica Literelor s-a prăbușit, conchide Thibaudet: „Revoluția a zdrobit, răsturnat sau dispersat generația literară de la 1789. O inventivitate și o creativitate extraordinară în materie de acțiune practică au fost răscumpărate literar prin dispariția gustului, indigența formelor, sterilitatea teatrului și a cărții“. Manifestările principale ale acestei literaturi de bas-étage căreia Revoluția franceză îi dă naștere sunt: răspândirea literaturii de tip popular, sub forma cântecului revoluționar, a poeziei cântate, cum ar fi La Marseillaise („al cărei zbor sublim trage din nenorocire după el cuvinte inepte“); biruința jurnalismului politic („cu siguranță partea cea mai vie a literaturii revoluționare“); o elocință care pătrunde până în capilarele societății și ale corpurilor diriguitoare, bazată pe ura față de adversarul politic și condusă de o logică mai degrabă vehementă decât destinată să convingă prin argumente; în fine, afirmă Thibaudet, poporul citește și ascultă, dar nu scrie, dovadă precaritatea romanului, a poeziei și a teatrului. Această literatură dăinuiește până în primii ani ai secolului XIX, când revin elitele emigrate și se înfiripă romantismul.
Paradigma lui Thibaudet este ilustrată de raportul dintre revoluție și literatură din țări și din epoci istorice diferite. Indiferent ce înțelegem prin revoluție. Putem atribui cuvântului un sens negativ sau unul pozitiv, în funcție de natura sistemului dat peste cap. Putem pune sub semnul întrebării însuși caracterul revoluționar al evenimentelor. După 1917, în Rusia, în anii 1970, în Spania sau Portugalia, după 1989, în România, în deceniul din urmă, în țările arabe, peste tot și oricând, fiind vorba de o revoluție veritabilă sau de o lovitură de stat, de o ridicare spontană a maselor sau de o manipulare a lor, consecințele pentru literatură au fost, pe o durată de timp mai scurtă sau mai lungă, acelea pe care le analizează Thibaudet în Franța de la sfârșitul secolului XVIII.
Nu avem o astfel de analiză pentru literatura apărută la noi din 1989 până azi. Nu sunt totuși greu de remarcat anumite similitudini cu literatura franceză de imediat după 1789. Chiar dacă există și diferențe semnificative, cum ar fi, în primul rând aceea, că nimeni nu mai crede în zilele noastre că o literatură ieșită dintr-o revoluție este neapărat una revoluționară. Nici revoluțiile nu mai sunt ce-au fost. Și cu atât mai puțin literatura. Elementele comune, ele, sar în ochi.
Înainte de orice, desconsiderarea elitelor culturale. Literatura mare fiind produsul unor elite, desconsiderarea acestora atrage coborîrea nivelului valoric și moral al literaturii. E cazul României postcomuniste: elitele care au înfruntat, într-o măsură mai mare sau mai mică, regimul comunist au fost compromise de o propagandă tendențioasă sau au abandonat ele înseși scena publică. Nu demult, comentând un sondaj, un june absolvent de filosofie îi ținea pe atât de citiții în trecut romancieri ai generației 1960 de elefanți betegi, care n-ar merita să supraviețuiască vechiului regim. Un adevărat război al tinerilor cu bătrânii încearcă de mai bine de un deceniu să încheie socotelile cu una din cele mai strălucite generații din literatura română. Ca să pună în loc, ce?! O literatură pe gustul popular, dacă e să-i credem pe tenorii douămiiști. Care însă nu știu ce spun. În realitate, în poezie, fantoma lui Adrian Păunescu este aceea care continuă a bântui televiziunile și presa scrisă, cu poezii emfatic-patriotice, puse pe muzică, unele, de Tudor Gheorghe, și cântate pe scenă în prezența a mii de spectatori. În acest timp, tirajele cărților de versuri, ale douămiiștilor inclusiv, sunt confidențiale, iar costurile tipăririi, suportate de autori. Degeaba se gratulează generația 2000 cu lirica ei minimalistă, în conținut și în formă, un fel de proză în mod retoric zero. Cercul de cititori ai acestei poezii a cotidianului în pielea goală se închide neîntârziat asupra lui însuși. Proza non-ficțională abundă, fie și sub pretextul romanului istoric. Scriitori încă prea tineri își publică jurnalele personale, dacă nu chiar memoriile. Acest egotism autoficțional e indiciul clar al autismului literar. Lumea piere și baba se piaptănă. Mize mici, literatură mică. Criticii generației scriu rareori despre cărțile generațiilor anterioare. Mai rău, se laudă unii pe alții, fără jenă și transformă toate mărunțișurile în motive distinctive unice. Critica lor are memoria scurtă. Ca și cum lumea ar începe cu ei. Teatrul generației? Care teatru! Preferă internetul, care îi cruță de spirit critic. Pe internet se autolegitimează orice nulitate. Și nici o prostie nu e pedepsită. E și acesta un sindrom al unei literaturi populare și anonime. În fine, jurnalismul politic pretinde a deveni literatură. O propunere legislativă recentă vrea să facă din jurnalist un creator. Ca o revanșă asupra presei mute din regimul trecut, jurnaliștii și-au dezlegat limba (era obligatoriu să învețe totodată să și-o muște!), dar, din păcate, prea puțini au deprins meseria. Iar când li s-a pus la dispoziție un post de televiziune, s-au dat de trei ori peste cap ca șoarecele din poveste și s-au prefăcut în căpcăuni.
E bine uneori să ne recitim înaintașii. Ce lecție ne oferă Thibaudet!
„România literară“ numărul 45 / 30 octombrie 2015