Nu există prozator ( fie el romancier, nuvelist sau povestitor), care să nu-și propună, în scrierile sale, izbânda unui personaj memorabil, adică cel care, în definitiv, dă „aroma și culoarea“ oricărei creații literare.
Acest gen de personaj, sub diferitele sale înfățișări, a însuflețit atât curgerea poveștii, cât și o profundă analiză psihologică, dând, cum se spune, „carnea“ narațiunii, miezul său, adică ceea ce-i conferă, în fond, esența, dar și pitorescul pe care-l caută orice cititor.
Cunoaștem în literatura universală personaje care, nu o dată, trec, în memoria publicului cititor, în „fața“ romanelor cărora le dau, fie chiar denumirea, fie acel memorabil contur, în jurul căruia se desfășoară întreaga poveste; personaje – erori la început de drum, cu tot orizontul destinului în față, precum Rastignac cel dârz, al lui Balzac, sau personaje în crepuscul, efigia vie a apusului unei lumi.
Nu putem omite, din această din urmă categorie, dintr-o eventuală listă, acele personaje care își trăiesc amurgul cu noblețe, precum fascinantul nobil Don Fabrizio Salina, adică întruchiparea Ghepardului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, sau pe Don Sebastiano Sanna Carboni, din tulburătorul roman, Ziua de pe urmă, al lui Salvatore Satta.
La antipodul celor de mai sus, avem acele scrieri ale declinului uman lipsit de glorie, al unor nobili sau moșieri, care se contopesc cu o singurătate ce determină dramatica modificare a ființei lor lăuntrice, o înstrăinare care, nu de puține ori, transcende umanul. Așadar, pe de o parte, o armonie cu viața și în dimensiunea ei finitudinală, pe de alta, un „sfârșit continuu“, care anulează orice speranță.
Există două personaje ale literaturii universale, aparținând unor teritorii fizice și literare total diferite, dar care se alătură unul altuia, în caracteristica lor definitorie, până la identificare: abandonarea definitivă în mocirla unei resemnări degradante, pecetluită de o înfățișare și un comportament ieșite din comun. Căci și Pliușkin, personajul lui Gogol din Suflete moarte, și domnul Elie de Cöetquidan, din romanul Celibatarii al lui Henry de Montherlant, sunt doi eșuați la țărmul unei vieți care le-a întors spatele, după ce nemiloasa lor năruire interioară și-a desăvârșit opera. Asemănarea aceasta lipsită de glorie se întinde de la mediul în care ambii își duc traiul (sau, mai bine zis, iluzia unei vieți, devenită inutilă în lâncezeala ei searbădă), alcătuit dintr- o învălmășală de ruine și obiecte care și-au pierdut rostul, până la îmbrăcă – mintea „indefinită“ cu care încearcă să-și acopere trupurile.
Și Pliușkin, cel din tagma moșierilor ruși, posesor de pământ și mujici, cu sufletele lor cu tot, peste care se revărsa cândva „belșug de bucate“, și „domnul de Cöetquidan“, lăstar ofilit din trunchi de „conți și contese, baroni și viconți“, își duc un ultim rest de viață marcat, la primul, de un „amar de lucruri“ inutile, sau de năruirile unor decoruri rafinate și sompuoase, la ce-l de-al doilea.
Dincolo de subiectul în sine al celor două romane, împletire de poveste, analiză necruțătoare și descriere revelatoare, cu frecvente alternări de planuri narative, e de remarcat capacitatea portretistică a autorilor. Dacă aceste personaje sunt „împerecheate“ de apucăturilor lor ieșite din comun, pe cei doi autori îi aduce împreună ironia cu care își tratează „eroii“, uneori ca o mângâiere aproape diafană, alteori ca o pălmuire ce lasă urme adânci.
la Gogol știm că aceasta este o dimensiune a măiestriei sale inegalabile, prezentă și în alte creații, însă prin Pliușkin, poate cel mai gogolian personaj, scriitorul din Kiev își atinge perfecțiunea. Iată ce personaj stă, vorba autorului, „în fața lui Cicikov“, negustorul de suflete moarte: „Lângă o clădire, Cicikov zări curând o siluetă de om, care începu să se ciorovăiască cu țăranul sosit cu căruța. Mult timp nu-și putu da seama ce era ființa aceea: femeie ori bărbat. Îmbrăcămintea ei era cu totul nedefinită, semăna foarte bine cu un capot femeiesc, pe cap avea o scufie cum poartă, la țară, femeile zdravene la curțile boierești, numai că vocea i se părea lui Cicikov cam groasă pentru o femeie. (…) Dar acum văzu el că are mai degrabă de-a face cu un chelar decât cu o chelăreasă: în tot cazul, o chelăreasă nu se bărbierește, pe când ființa respectivă, dimpotrivă, se bărbierea, și destul de rar, se pare, fiindcă întreaga bărbie și partea de jos a fălcii semănau cu o țesală de sârmă, cu care se curăță caii în grajd. (…) Fața lui nu vădea nimic ieșit din comun: era aproape la fel ca a multor bătrâni uscățivi, numai bărbia era mult adusă înainte, încât trebuia s-o acopere de fiecare dată cu batista, ca să n-o scuipe“. După acest portret fizic, autorul trece la „prezentarea“ îmbrăcămintei acestei incerte ființe, la fel de „remarcabilă“: „Cu niciun fel de mijloace și stăruință n-ai fi putut descoperi din ce era încropit halatul ; mânecile și piepții erau atât de soioase și lustruite, încât semănau cu iuftul pentru cizme; îndărăt, în loc de două pulpane, i se bălăngăneau patru, de sub care atârnau zdrențe de bumbac. Avea la gât ceva, despre care era greu de spus dacă era ciorap, jartieră, brâu, dar în niciun caz cravată.“ Dar, pentru a avea portretul complet al personajului, autorul ne introduce și-n „universul“ la fel de inedit al „apăcăturilor“ lui Pliușkin: „Fără să se mulțumească cu ce avea, în fiecare zi umbla pe ulițele satului său, se uita pe sub podețe și punți și înhăța tot ce găsea: o pingea veche, o cârpă uitată de vreo femeie, un cui de fier, un ciob de oală, le căra pe toate acasă și le punea peste gămada observată de Cicikov în colțul odăii. (…) Și într-adevăr, în urma lui ulița nu mai avea rost să fie măturată.“ Ei bine, acest om, ne spune Gogol, trăise o vreme când „nu era decât un gospodar păstrător“, avea nevastă și copii și își desăvârșea „rostul gospodăiei și al zgârceniei înțelepte“, „toate mergându-i vioi și măsurat“, încât rar ai fi putut găsi la altul „atâta belșug de bucate“. Numai că, moartea soției și plecarea copiilor, l-au aruncat pe bietul Pliușkin, alcătuire din aluat moale, în cumplitul beteșug al avariției și nepăsării, iar„viața în singurătate dădu hrană sățioasă zgârceniei“, (…) iar „sentimentele omenești, care și așa nu fuseseră profunde la el, scădeau în fiecare clipă, în fiecare zi se pierdea ceva în această dărăpănătură hârbuită“.
Citind aceste rânduri terifiante, te întrebi cum ar arăta locul în care viețuiește un asemenea specimen uman. Desigur, și casa nu poate fi decât în „rezonanță“ cu stăpânul ei, împrumutându-i din „stilul“ ieșit din comun: „Deschizând această ușă, el se pomeni în sfârșit la lumină și rămase uluit de atâta dezordine. Parcă în casă se spălau dușumelele și aici, pentru un timp, fusese înghesuit tot mobilierul.
Pe o masă se afla un scaun rupt, alături de un ceasornic cu pendulul oprit, de care un păianjen își agățase pânza. Sprijint cu o latură de perete, tot aici se afla un dulap cu argintărie veche, cu clondire și porțelenuri chinezești. Pe biroul lucrat cu mozaic de sidef, care se desprinsese pe alocuri și lăsase la vedere numai scobituri gălbui, umplute cu clei, se grămădeau câte și mai câte: un teanc de hârtii, scrise cu litere mărunte, având deasupra un presse-papier de marmură albă, înverzit acum, cu toarta sub formă de oușor, o carte veche, legată în piele și cu muchiile roșii, o lămâie zbârcită, nu mai mare decât o alună, un braț de fotoliu, rupt de la locul lui, un păhărel cu cine știe ce lichid și trei muște, acoperit cu o scrisoare, o bucată de ceară roșie, un petic de cârpă, cules cine știe de pe unde, două pene pătate cu cerneală, parcă uscate de oftică, o scobitoare îngălbenită cu desăvârșire, cu care stăpânul casei își scobise, poate, dinții încă înainte ca francezi să invadeze Moskova.“ Avem aici acel inventar de lucruri derizorii, pe care oamenii singuri le adună, ca o reverență făcută longevității, acea așteptată recompensă a unei vieți virtuoase întru nimic.
Nu cu mult diferă aspectul celuilalt „personaj de poveste“, Elie de Cöetquidan, pe care Henry de Montherlant îl descrie cu aceeași undă de ironie, aparent blajină, dar, în fond, vitriolantă, „îmbrăcându-l“, ca să folosim expresia autorului, „ca pe nimeni altul“. Citind ziarul la lumina unei vitrine, aluzie evidentă la zgârcenia personajului, care, astfel, mai scutea din cheltuielile personale, „domnul Elie“ni se înfățișează în „armonie“ perfectă cu neobișnuita strategie a lecturii sale cotidiene: „Era îmbrăcat într-un soi de manta neagră jerpelită, care-i cobora până aproape de glezne, și pe cap purta o șapcă de culoare închisă, de felul celor ce se vindeau prin 1885: cu două clape ce se leagă sub bărbie, acum ridicate și prinse în creștet. (…) Șapca era demodată cu treizeci de ani ; mantaua, încheiată la gât cu două ace de siguranță trecute unul peste altul, în chip de lănțișor; gulerul cămășii albe, scrobite, destrămat ca o dantelă, lăsând să se vadă pânza dinăuntru; cravata, mai curând o sfoară acoperită din loc în loc de o stofă neagră, veștejită; pantalonii, în care înota, aveau încheietura cu cincisprezece centimetri mai jos decât ceea ce croitorii numesc furca ; la una din ghete ( niște ghete uriașe) își pusese, în loc de șiret, un capăt de sfoară, pe care cineva încercase să-l înnegrească cu cerneală“. „Indiscreția“ autorului merge mai departe pentru a desăvârși prezentarea: (…) „tot o sfoară groasă ținea loc de cingătoare“, iar „sub pantaloni nu purta nimic. Pe dinăuntru hainele erau ghintuite cu ace de siguranță ca straiele arabilor. Pe fiecare picior avea câte doi ciorapi de lână, unul peste altul (din care pricină, fără îndoială, și mărimea bocancilor)“. Dacă, la Pliușkin, Gogol ne îndeamnă să-i vizităm casa, la domnul Elie, ne spune Montherlant, este suficient să-i cunoaștem interiorul buzunarelor: „Întorcându-i buzunarele, iată ce ar fi aflat observatorul în ele, vrednic de a fi amintit: un colț uscat de franzelă, două bucăți de zahăr, un amestec dezgustător de fire de tutun negru și de firimituri pietrificate de pâine și un ceas de aur masiv care i-ar fi dat de gândit.“ Avem aici acea caracterizare prin îmbrăcăminte, procedeu des uzitat de romancieri pentru a ne introduce cât mai rapid în „universul“ personajului, iar prin apariția, în cazul dat, a „ceasului masiv de aur“, primim și o trimitere la „originile“ de viță nobiliară, din care, cum lesne se poate observa, a decăzut dramatic.
Așadar, două portrete în oglindă, mustind de apucături și beteșuguri care stârnesc râsul, dar, poate, și o compătimire ce vine dintr-o regăsită solidaritate umană; chiar dacă cele două personaje își trăiesc dramele în mod diferit: lamentației lui Pliușkin, care își înregistrează abisul ființei și stăruie să ne convingă că regretă vremurile de odinioară, Elie de Cöetquidan îi opune delectarea cu care întoarce spatele lumii, o lume care nu-l merită, decăzută ea însăși într-o zbatere fără noimă.
În fond, aceste personaje sunt doi oameni sinceri în grotescul lor, în comparație cu majoritatea celorlalte „apariții“ importante din cele două romane, adevărați maeștri ai ipocriziei, clovni ai sentimentelor, atleți ai cinismului. Ei sunt chiar ceea ce par a fi în viața lor deșertică, în care sleirea oricărei urme de voință le retează și ultima pâlpâire de schimbare. Deși nu participă decât sporadic la trama romanelor, ilustrând, probabil, în intenția autorilor, necesara pată de inedit și pitoresc întunect, cele două bizare apariții captează interesul cititorilor în aceeași măsură cu celelalte personaje, și ele remarcabile. Iar cum prin ele, cei doi romancieri nu și-au propus nicidecum o intenție moralizatoare, poate ne-au oferit nouă, cititorilor, și o altă cale, ascunsă sau neînțeleasă, a vieții și a morții deopotrivă.