În vremea cînd lumina cobora lesne printre noi, întruchipînd îngeri, cînd razele ei deveneau poeți tineri, călători peste Pămînt, uimind cu versul și cu frumusețea lor Lumea, cînd fetele cu plete negre aveau cu adevărat plete negre, iar băieții blonzi erau cu adevărat blonzi, i-am cunoscut pe Gabriela Melinescu și pe Nichita Stănescu; trăiau, pe atunci, într-o căsuță suspendată între Cer și Pămînt, desprinși de „lumea concretă“. Urcam cu grijă acolo, iar primul pas ce îl puneam pe treaptă îmi evoca depășirea spațiului mundan. Mai în sus, era simplu. Eram un intrus acceptat. Totul era acolo ca într-o coajă de nucă fermecată unde, pentru a încăpea, îți trebuia o vrajă. Eu pătrundeam cu dezinvoltura tinereții.
Perechea lor îmbrățișată cu patru brațe de nedesfăcut îmi evoca o singură ființă care nu avea nevoie de mai mult decît de acest loc al viețuirii ei. Păreau că nu au nevoie nici de aer. Își erau unul altuia și hrană, și apă, și lumină.
Vremea era aceea cînd rostul vieții și vocația de orice fel nu puteau fi împlinite decît împreună, în sacra pereche a iubirii. Marile legende de peste timp încă erau modele, căci sufletul, mai cu seamă sufletul poeților, nu putea funcționa fără să-și caute, chiar dacă nu întotdeauna și-o găseau, perechea absolută în viață și în moarte.
Așa gîndeam cunoscîndu-i, căci privindu-i nu puteai gîndi altfel.
Ridicaseră, pentru mine și poate și pentru alții, peste decade, iubirea la rangul cel mai înalt. Erau „legați la marginile unei sfere“, printre astrele cerești.
Mă gîndesc la ei de multe ori. Iubirile mari ard repede, cu flacără înaltă, ridicîndu-se în ceruri unde nu pier niciodată. În cenușa iubirii lor s-a găsit diamantul din coroană: o inimă dublă. Ca descoperirea unei comori pe care ei au îngropat-o în poemele-dialog ce și le-au dedicat unul altuia, în care își preamăresc, reciproc ființa unică de care sunt îndrăgostiți în viață și în moarte.
O descoperim peste timp, îi aflăm povestea scrisă cînd de unul, cînd de altul, într-un palimpsest căruia îi scoatem strat cu strat, cu uimire și încîntare.
Toate aceste amintiri și gînduri mi-au fost prilejuite de un eveniment produs odată cu selecția și înregistrarea marii noastre artiste Maria Ploae, din poeziile Gabrielei Melinescu și ale lui Nichita Stănescu, împletite într-o unică voce lirică, într-un dialog peste vremi care face tulburătoarea prezență a sufletelor lor îngemănate și mai actuală, și mai vie. Poemele lor sunt înregistrate și alese impecabil. Le-am primit ca pe un dar de inimă, neprețuit, întîi, pentru calitatea alegerii versurilor, și, al doilea, pentru interpretarea lor magistrală. Configurarea artistică de înalt nivel a Mariei Ploae depășește spațiul ei interpretativ. Rezultatul – un recital extraordinar.
Poemele-dialog, așa cum le numesc acum, refac un traseu spiritual al celor doi, în ordinea cronologică a vieții petrecute împreună, de la primele lor întîlniri pînă la moartea poetului, care este și prima „oprire“. Șirul zilelor și al întîlnirilor intrate în amintiri și rămase în cer continuă pe alt plan. El nu are un sfîrșit. Tonul, inițial exuberant ca tinerețea lor, glorifică iubirea și cei doi se admiră unul pe altul, reciproc, două zeități care se compară fiecare cu Soarele, cel mai presus dintre astre. Pînă aici se zeifică și se înalță în astral unul pe altul, într-o iubire plină de adorație.
Lirica este dedicată iubirii absolute, asemenea poeților dulcelui stil nou italian – dolce stil novo, denumit astfel abia în 1869 de Francesco De Sanctis (curent literar din lirica medievală italiană a perioadei 1280 – 1310, din care făceau parte Dante Alighieri, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi etc., avîndu-l ca precursor pe Guido Guinizzelli). Animată de două concepte, introspecția și iubirea ideală față de femeia înger – donna angelicata, poezia aceasta va înălța iubirea la rangul de adorație. La adorația reciprocă ajung și cei doi poeți, în versuri de o rară profunzime și frumusețe, cu un conținut al dramatismului presimțirilor deloc întîmplătoare. Fără doar și poate, ne putem referi fără să greșim la modelul adorației lui Dante Alighieri pentru Beatrice cît și la Canzonierul lui Petrarca închinat Madonei Laura.
Selecția poemelor, al cărei traseu am căutat să-l păstrez și în comentariu în ordinea aleasă de Maria Ploae, se constituie într-o prezență vie a celor doi care se contopesc într-o singură ființă odată cu marea lor iubire. Atît cît au ars, cu lumina lor solară, Gabriela și Nichita au ridicat pe cel mai înalt promontoriu poezia românească de dragoste a secolului XX și cea din totdeauna. Din dragoste de unul pentru celălalt, poezia lor s-a rafinat, s-a luminat și s-a întunecat în viață, în despărțire și în moarte.
Versurile, în dramatismul lor, nu sunt sumbre. Moartea nu înseamnă decît o plecare ce nu-i oprește să fie mereu în apropierea celuilalt. Gabriela se alătură lui Nichita în duh, dar cutremurătoare este premoniția ei, cea legată în viață și în moarte de cel drag.
„[…]Totul mi se cuvenea atunci/ unul din altul plecam/ Păream apărați de stafia care ne-ncepea și sfîrșea/ Azi știu. Zac în literele numelui tău/ Cît voi putea îndura?/ Nimeni să mă scape nu poate“. (Tabla I – Gabriela Melinescu).
„Peste pasărea cu dinți izbucnesc stelele/altădată te-aș fi așteptat/aș fi plîns într-o gheară de lumină/se aude cum calcă peste mine/boala de origine divină.“ (Dintrodată).
Dacă Nichita va părăsi spațiul terestru, Gabriela îl va părăsi, înaintea lui pe cel în care viețile lor se contopiseră. În acest chip Nichita stăruie în actualitatea prezenței ei – contur nemuritor – chiar dacă golit de materialitate.
El îi va cere iubitei, fără de care ființa lui este incompletă, ocrotirea și dincolo de plecarea ei de pe un pămînt pe altul. Contopirea lor în spirit și trup este inevitabilă, chiar dacă la distanță fizică și pînă la urmă astrală. Ca un răspuns, versurile Gabrielei vin ca o acceptare.
„ Nimica nu ne despărțea pe noi doi/orice privire, deodată, prin noi doi trece/umărul tău era mîna mea/ ochiul tău era umbra ta/respirarea ta era inima mea/ glezna mea era geana ta/ gura mea era vederea ta/ nara mea era coasta ta/ fără de margini și limpezi noi doi eram[…].“ (De aer prea mult – Nichita Stănescu) „Există o statuie a ta și a mea/ cu inima neîmpietrită/ dar ce pustii și aplecate-n ele/în lemn subțire sunt lucrurile-n casă/ și-atîrnă ruptă în dimensiuni/lumina străvezie plasă/și m-am închis în cîteva cuvinte de dragoste/și nimeni nu știe/că nu pot să respir ascunsă și singură în bucurie.“ (Gabriela Melinescu) O Ofelie sui-generis caută în lumea fizică un loc pe care nu-l găsește decît în apă unde „mușchii și suflarea s-au dezobișnuit demult de viață“, ca într-o moarte lentă, plutind, a Ofeliei, stare care îi pătrunde, cu milă, în fiecare segment al corpului. Ca și eroina lui Shakespeare, ea piere cîntînd cuprinsă de valuri fără violență…
„Tu mie îmi ești destinul/ Febra vine și mari roți taie Pămîntul/ și îngheață brațele cu care tu înoți/ […]arunc în apă hainele și ele îmi tîrăsc trupul de tine nestrigat/ și mi-l dizolvă chemîndu-te/ tu mie îmi ești destinat.“ (Cum trece apa – Gabriela Melinescu) Versurile lui Nichita vin ca un răspuns îndrăgostit.
„Din ce în ce te stingi de peste sternul meu făptură/dîră subțire și de melci/ tandră arsură/ abia te țin într-un cuvînt/ ori în albastrul meu iris/ […] dacă-nchid ochiul te strivesc în pleoape/ dacă respir te-mping în aer neoglindită peste ape/ Tu dulce vaier/ Ah vine norul și mă șterge/ cu un burete foarte rece/rămîn ce-am fost, un tron de rege/din care ai plecat demult.“ (Estompare – Nichita Stănescu).
Plecarea unuia din ființa altuia nu mai este posibilă. Contopirea s-a produs în duh, dar aceea fizică se poate constata încă dinaintea plecării unuia dintre cei doi, din trupul de carne. Așa încît se poate spune, chiar dacă forțînd nota, că cei doi au făcut deja schimb de membre, de trunchi, de capete. Imaginea poate părea sumbră, dar ea exprimă contopirea celor doi, în totalitate, cu orice preț.
„Te iubesc și te sărut pe gură/Trupul care nu există îl ating/capul tău lipit pe trupul meu vine o femeie și îl cere/ și retează din greșeală capul meu/ospeților ei pentru plăcere“.(Somnul dulce – Gabriela Melinescu), sau o foarte carnală , dacă vreți, anatomică descriere, semnul unei adorații totale a bărbatului iubit.
„[…]Și vietatea foșnește în aer/suple articulații/un cîmp magnetic de ființe desfigurate de vibrații/bărbatul acesta iubit/pe pămînt mai palid se face/spune cuvinte în părul meu/ ca o literă în care sunetul zace.“ (Efigie – Gabriela Melinescu) După presimțita plecare a lui Nichita, iubirea Gabrielei se transfigurează, iar universul ce-l încojura pe cel drag devine fragment adorat, orice ar însemna acel fragment. Înălțarea, sacralizată, spre ceruri , în astral, a sentimentului total, este desprinsă, parcă , din nepieritoare legende ale iubirii.
„Mi-e frică să nu te pierd/ Ca oamenii săraci mă rog în fața vasului prețios al cerului/ să nu te spargi/stele să nu cădeți/planete rătăciți mai departe/ ca zimții pe deasupra aripilor noastre/ corpul tău asemeni Universului este/ vas în care soarele se ridică în fiecare dimineață/ În genunchi mă rog pentru înălțarea lui/ ca ziua și noaptea se schimbă în simțirea ta/ Frig și cald e-n corpul tău ca-n Univers/ aud acum: cel care a fost viu acum e mort/cel care cînta tace/ Ai grijă de tine bucuria mea/ Ai grijă să nu te pierd[…].“ (Scrisoare II – Gabriela Melinescu).
„Și-n ascuns, cu spaimă să mă uit pe trup /dacă pielea brusc a înfrunzit/voi purta lipită peste singe/numai hainele în care am iubit.“ (Aprilie – Gabriela Melinescu) despărțiți de „aerul turbat“ care îi risipește după ce nu mai rămîn din ei decît „scheletele albe“ pe zăpada albă – simbolistică a spiritualității pure, iubirea lor tragică rămîne „în copita unui animal sideral“ (a se citi „în constelații“), iar lucrurile și cuvintele rămase, din ce în ce mai cosmice. Cei doi se vor eterniza în tulpina crescătoare a unui copac „dureros și verde“. Evoluția, reconfigurarea și rafinarea liricii amîndurora se constată după plecarea lui în eter și a ei pe alt pămînt. „Pluteam în aerul vorbirii celei noi“ și „Ea devenise cu totul un cuvînt pe care nu-l mai puteam rosti“, afirmă Nichita.
„Ce singuri suntem pe Pămînt/Eu la un capăt/tu la celălalt/ca pe un galben balansoar/tu în adînc eu în înalt/prea mult mă țin în sus/ și am văzut atîtea asfințituri/ și mi-e dor picioarele să-mi lunec pe pămînt/ ca avioaneleamețite după zbor/sau ai plecat demult și ai lăsat o piatră asemeni trupului de grea/și –aștept să înfrunzească/silabele pe ea.“ (Nichita Stănescu – Cîntec) „Tu plutești ca un vis de noapte deasupra sufletului meu/Îți sprijini tîmpla de inima mea ca de o piatră roșie/și aștepți să spun numele tuturor lucrurilor/pe care eu am isprăvit de mult să ți le mai spun/ gura mea este tăcerea cea mai desăvîrșită/înclinată ca mătasea unui steag într-o zi fără vînt/ O nu pleca nicăieri/ îmi voi rupe inima cu un singur gest al mîinii/ca să răsară durerea/ care știe numele durerii/ ca să răsară dragostea mea de bărbat/care știe numele tău ciudat de femeie. (Nichita Stănescu – Poem) Ca într-o irealitate astrală, într-o șoaptă constantă a sufletului în care se îngemănează făpturile legendare ale celor doi poeți, versurile alese și rostite urcă spre noi direct din inima desăvîrștei actrițe Maria Ploae, într-o vibrație pe care ne-o dăruiește cu nesfîrșita-i generozitate izvorîtă din neasemuitul său talent.