Dacă am întreba de ce este nevoie mai tare pe lume, probabil că cei mai mulți semeni NU ar răspunde „arta“. Statisticile foarte recente arată îngrijorător. Se citește foarte puțin. Totuși, sălile de spectacol sînt, în majoritatea cazurilor bucureștene, arhipline.
Orice spațiu, instituțional sau independent, își are spectatori cumpărători de bilete. În București se întîmplă, în fiecare seară, ceva. Există o trepidație în jurul creațiilor, foarte diverse. Asta face bine. Ce zbatere este în spate, pentru creatori, este o discuție-dezbatere. Un subiect care îi preocupă DOAR pe artiști, într-un cerc strîns. La nivelul finanțatorilor, al guvernului sau al altor instanțe de decizie și de putere, tăcere. În această campanie electorală ciudată, tema nu există. Nici măcar din greșeală. Dureros.
Am auzit funcționari publici care se întreabă de ce nu ar fi o singură echipă tehnică pentru toate teatrele din București. Sau același sufleur. Sau același loc de producție. De fapt, trăim pe planete străine unele de altele. Directorii, interimari absolut toți din capitală, în cele mai multe cazuri, nu doresc tensiuni cu puterea. Acceptă scăderea bugetelor, telefoane și intervenții pentru angajări neacoperite valoric, în timp ce actori tineri minunați sînt abandonați. Îi văd în ultimul timp în producții independente sau invitați colaboratori de cîțiva regizori în trupele de stat. Și-au luat pregătirea, complexă, pe cont propriu. Și-au plătit lecții de canto, de dicție, de mișcare. Au atitudine occidentală. Fug de colo, dincolo. În vremea asta, actori pe care nici nu îi văd pe vreo scenă primesc, lunar, salariu.
Breasla este sastisită și nu prea solidară. Poate că nu a ajuns cuțitul la os. În decembrie se fac treizeci și cinci de ani de libertate.
În mod paradoxal, simt că se vorbește precaut, se evită dezbateri puternice, se acceptă compromisul.
A prins gustul puterii.
Teatrul? Ce face el? Ne duce peste tot, și în noi înșine, ca vîntul și ca gîndul, ne trezește și ne întreține iluzia că totul este posibil, că poți parcurge în cîteva ore povești tulburătoare care sînt sau pot deveni, cîndva, și ale tale, ne seduce cu misterul alcătuirii lui, cu forța cu care ne spune că cea mai sublimă relație între oameni este dialogul, aproape alungat azi din cetate, călător în exilul prelungit al vremurilor noastre, ne sucesc mințile actorii, proiecția carnală a histrionismului din noi, a eu-lui, a ludicului, a putințelor și neputințelor, ne poartă sufletele spre regăsire, spre bucurie, spre uitare, spre visare… ca vîntul și ca gîndul… Pentru că teatrul este și suferință, și durere, și frumosul absolut.
Am încurcat niște bilete și niște ore. N-am ezitat și am intrat la Teatrul Bulandra să revăd Măscăriciul. Definiția pură a artistului.
Poate că nu a fost întîmplător că am revizitat acest spectacol. Pentru că perspectiva facerii lui este cea dinspre om spre profesiune, dinspre viață spre scenă, cu masca dată deoparte. Un spectacol de cameră, delicat, fragil și totuși puternic.
Am revizitat acest spectacol confesiune din greșeală. Și mi-am făcut un dar. Șoaptele și strigătul interior se amestecă și definesc, emoționant și subiectiv, o artă – teatrul – și o profesiune – actoria.
Un spectacol în care rîsul și plînsul cehovian, în care tăcerile, nu doar rusești, în care umorul – și slav, patetic, și negru, sec, englezesc, și hohotul devastator a la italienne cu iz de Vlad Mugur – sînt suportul dramatic și dramaturgic, pentru o călătorie nocturnă în vieți de actori, în alcătuirile palimpsestice ale acestor ființe. Se zgîrie cu degetul pojghița subțire, suprafața unui destin, pentru ca apoi, năvalnic, protagonistul să se năpustească tot mai adînc în interiorul său, în cercurile concentrice ale existenței sale – sumă de personaje, de roluri, de amintiri, de aplauze, de singurătăți. Ce este, la urma urmelor, actorul? O vulnerabilă alcătuire. O structură labilă care nu-și mai aparține, care este în fiecare seară altcineva, care duce poverile și cuvintele altcuiva, care rîde de bucuria altora, care poartă costumele și înfățișările tuturor și care se îndepărtează, seară de seară, de el însuși. Atît de sigur pe sine, de puternic, de cuceritor pe scenă, atît de singur, de bîntuit, de temător în culise, în cabină…
Piesa lui Cehov Cîntecul de lebădă este luată de Horațiu Mălăele – regizor și protagonist – drept pretext pentru o mărturisire foarte personală, în fond. Vasili Vasilici Svetlovidov sînt eu! Horațiu Mălăele cotrobăie în izbînzile și în tristețea lui Svetlovidov căutînd vocile interioare ale comedianului din el.
La început, o imagine apocaliptică, dezordinea de după o reprezentație.
Elemente de recuzită și costume din spectacolul tocmai încheiat. Și nu numai.
Singure, în liniștea stranie, costumele invită alte costume, replicile se rostogolesc spre altele, din alte spectacole, se amestecă, își amestecă mirosurile, consistențele, transpirația, recuzita însumează frînturi din alte decoruri. Se compun și se recompun alte lumi, vizitate cîndva de același Actor. Spațiul scenografei Nina Brumușilă de la sala „Toma Caragiu“ vorbește, prin fiecare obiect, prin tăcerea lui, despre memoria unui actor, a unui teatru, a unui interval, a noastră.
Sîntem în spatele iluziilor, într-o realitate ciudată, alcătuită din fragmente de stări, de texte, de personaje, ce par, așa împrăștiate și abandonate, terne, moarte, devitalizate. Minute în șir, mi-a plăcut teribil momentul acesta de așteptare prelungită, pare că nu se întîmplă nimic. Avem timp să ne obișnuim cu imaginile de după plecarea spectatorilor, să ne reglăm ritmurile, să căutăm, aproape prin întuneric, obiecte, să le descifrăm siluetele, să ne închipuim povești. O scenă înclinată, cu scîndura patinată, un fel de podium așa cum instalau trupele ambulante în piețele publice. Și, peste tot, numai obiecte. O lumină firavă pătrunde de sus, pieziș, printr-o ferăstruică mică, ca de chilie, scobită pe peretele din lemn, din spate. Lemnul acesta încălzește atmosfera, tonurile, orice fel de asprimi. De undeva de jos, dintr-o laterală, printr-o despicătură arcuită, dintr-o baie de lumină ireală urcă cineva.
Mahmur, bolovănos, Svetlovidov.
În costumul Oracolului din Iliada se plimbă prin teatrul gol și întunecat. Reprezentația s-a terminat de mult. Nici votcă nu mai este prea multă în sticlă. A adormit fără să se lepede de costumul lui Calhas, este iritat, suspendat între lumi, între beție și trezie, între ficțiune și realitatea pe care o străbate singur, încercînd să descopere cine și unde este.
Un spectacol s-a terminat, altul, tocmai a început… Știe oare Calhas mai multe? Poate să profețească Oracolul mai mult despre Vasili Vasilici Svetlovidov? Ce știu personajele despre actorii care le însuflețesc? Teatrul, scena, locuri misterioase devin, pentru o noapte, refugiul unei căutări de sine fără mască..
horațiu Mălăele – într-o ipostază a vulnerabilității artistice – face un rol mare.
Parcă mai delicat. Parcă mai vulnerabil.
Atîtea ipostaze. Actorul și Sufleorul, Svetlovidov și Nikita Ivanîci, Horațiu Mălăele și Nicolae Urs privesc înapoi cînd cu mînie, cînd cu mîndrie, cînd cu melancolie.
Și beau. După ce prologul apropierii dintre ei s-a încheiat și Vasili Vasilici s-a liniștit că Nikitușka va rămîne pînă la sfîrșit – care sfîrșit? al sticlei? al lui? – se intră treptat și tot mai emoționant în noapte, în amintiri, în roluri, în personaje, în iubiri, se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bîrfește, se bea, se oftează.
Fragmente, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate.
Între Shakespeare și Cehov, între Lopahin și Lear, un traseu pe care Bufonul din el nu-l părăsește pe Svetlovidov. Nicio clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfîrșit de lume și început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adînc, pînă în cel mai mic cotlon.
Ironie, autoironie, ludic, rîsu’-plînsu’, iritare, gesturi de artiști, gesturi de bețivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilității ca artist și om. Și iluzia teribilă că fără Svetlovidov teatrul dispare. O vanitate fără de care actorul nu se poate sui pe scenă. Cu cît bea mai mult, cu atît protagonistul pare că devine din ce în ce mai treaz. Cei doi deschid o trapă. Scormonesc în măruntaiele scenei și, totodată, în măruntaiele lor. Scot, ca din jobenul unui iluzionist, pălării, costume, mantii, replici, roluri, durere, bucurie, suferință, renunțări, dezamăgiri, succese, neîmpliniri, clipe de teatru, clipe de viață.
Plîng, rîd, plîng. Beau. „Nu trebuie să plîngi, Nikitușka!… Unde-i artă, unde-i talent, nu-i nici bătrînețe, nici singurătate, nici boală! Pînă și moartea-i ceva relativ…!“ În toate drumurile mele multe și lungi, de atîtea zeci de ani port cu mine imagini din spectacole. Întîlniri cu regizori, cu actori, cu prieteni, cu artiști.
Senzații. Văd și revăd scene întregi, costume, lumini, contururi, siluete.
Confesiunea lui Horațiu Mălăele este risipită în toate acestea. Delicat și nobil.
Pentru că Svetlovidov este, de fapt, Însoțitorul meu.