Deși nostalgicii regimului Ceaușescu par să se fi împuținat, mai sunt totuși unii asupra cărora merită să ne aruncăm privirea pentru a vedea ce le trece prin cap. De data aceasta ei nu mai deplâng situația țării înglodată în datorii, în timp ce, pe vremea răposatului, nu mai datoram nicio sută de dolari. De asemenea, nici nu se referă la tinerii absolvenți care înainte primeau repartiție și aveau loc de muncă asigurat, în timp ce acum îngroașă rândul șomerilor etc., etc. Nostalgia lor pentru respectivele vremuri pleacă, dacă pot spune așa, dintr-un sentiment al demnității. Adică noi, ăștia de acum, nu suntem în stare nici măcar să zugrăvim ce a făcut mărețul înaintaș, darămite să mai și construim ceva care să ne facă cinste. Aș dori însă să le atrag atenția acestor consecvenți nostalgici că tocmai din cauza consecvenței fac o mare greșeală de optică.
Adică nu privesc realitățile așa cum s-ar cuveni. Epoca lui Ceaușescu și în general orice epocă totalitară este o epocă a sacrificiului. Poporului i se spune că mai trebuie să strângă cureaua, să nu se mai gândească la plăceri și distracții, să muncească chiar și șapte zile pe săptămână pentru atingerea marilor obiective pe care le are în față. Epoca prezentă este însă o epocă a consumului.
Mai e și o epocă fără viitor, fiindcă nimeni nu-și pune o asemenea problemă.
De chestiuni spirituale ce să mai vorbim… Este epoca plăcerilor, a distracțiilor, a confortului, a nepăsării și, asta-i ironia, credem că va fi veșnică. O asemenea epocă, dimpotrivă, este mai perisabilă decât oricare alta, dar, vorba francezului, c’est le provisoire qui dure. Conducătorul nostru ura din răsputeri acest tip de societate și într-un fel, trebuie să recunoaștem, avea dreptate.
Ceaușescu era un om care credea în ceva, iar obiectul credinței sale era viitorul.
Acolo vedea el că se vor împlini idealurile comunismului. La ultimul congres a ținut un discurs fulminant prin care decreta că viitorul e unul singur, acela comunist. Pe el nu-l interesa viața de zi cu zi a cetățeanului român. Dacă l-ai fi întrebat însă ce înțelege prin comunism n-ar fi știut ce răspuns să dea. Dar, pe de altă parte, avea în cap ceva foarte clar: organizare, nimic să nu scape de sub ochiul vigilent al organelor. Dacă nu ar fi fost anul 1989, la ora actuală cu adevărat trăiam în comunism. Care ce însemna? Dimineața omul se duce la centrul agro alimentar de care aparține, de unde își va primi rația pentru ziua respectivă. Este trecut pe o listă unde semnează pentru feliile de pâine și de brânză pe care le primește. Din acest punct de vedere, nord-coreenii, fără nicio îndoială, trăiesc în comunism, adică în paradis. Ironia amară sau batjocura e aceea că ei chiar cred lucrul acesta. Noi, probabil, am fi practicat tot jocul gândirii duble și al limbajului dublu, deși după atâția ani ni s-ar fi tocit mult simțul dedublării. Și ne tâmpeam ireversibil…
Nostalgicii scapă din vedere aceste aspecte. Pe ei continuă să-i fascineze gigantismul economic, industria grea, utilajele mastodont. Dacă le atragi atenția știu să te pună la punct. Tovarășul voia să facă o țară puternică după care le-ar fi permis oamenilor să se destindă. Dar tocmai acesta este punctul vulnerabil. Ceaușescu nu avea deloc de gând să renunțe la proiectele sale faraonice. Terminase Casa Poporului, urmau alte demolări și sistematizări ale Bucureștiului. Ați uitat de străpungerea care trebuia realizată pe axa Știrbei Piața Victoriei? Îmi amintesc perfect toamna lui 1989 când clădirile de pe Berzei, limitrofe Nuferilor, actual Berthelot, nu mai aveau ferestre, ci găuri, li se smulsese tocăria și așteptau buldozerele ca să fie rase cu pereți cu tot. Au scăpat împreună cu toate casele care formau cartierul dintre cele două extreme.
Ceaușescu nu putea să trăiască dacă nu făcea ceva, convins că în felul acesta se apropie de comunism. El, cum am spus, credea în viitor și aceasta-i dădea o alură pe care atâția politruci ce se visează lideri nu vor putea s-o aibă niciodată.
El avea nevoie de poporul român așa cum o ploșniță are nevoie de corpul uman pentru a suge sânge. Și el a fost un fel de ploșniță uriașă care, ca într-un film de groază, încălecase România și o sugea zi și noapte.
Mă întrebați de ce scriu lucrurile acestea îndeobște cunoscute. Le scriu aici, deoarece mai e încă nevoie de o limpezire a minților și pentru a face din istorie o carte cu foi curate și nu o broșură pătată de minciuni. Lumea de acum nu e o lume bună. Cel puțin de asta nu ne îndoim. Și nu e bună, fiindcă nu are idealuri. Lecuirea de idealurile propuse de sistemele totalitare a însemnat lecuirea de orice fel de ideal. A însemnat distrugerea ideii de viitor, fără de care e greu să trăiești. Oricât de îmbuibat ai fi, viața de pe o zi pe alta îți dă tot senzația înfometării. Ne e foame de un ideal adevărat care să strângă în jurul lui mii și mii de oameni. Nu fac acum o propagandă deghizată de care să profite x sau y, nici vorbă. Spun ceva banal: lumea e într-o mare criză, iar criza nu vine dintr-o deficitară administrare a prezentului, ci dinspre un viitor care nu există.