Am revăzut de curând acest film de mare anvergură, „Viridiana“, pe care-l știam din urmă cu mulți, mulți ani, dar pe care abia acum l-am receptat în adevăratele sale semnificații. Este un film care pune cu maximă claritate chestiunea Tradiției și mai ales a modului în care, supusă unui proces crâncen de degradare, poate să conducă la niște rezultate sinistre. Realizatorul peliculei este Luis Buñuel despre care știm că nu era prea amorezat de Tradiție, dar uite că geniul bate ideologia și dacă faci artă cazi asupra acelor adevăruri pe care ideologic le contești. Așa s-a întâmplat și cu Viridiana care ne oferă tabloul marii decăderi a istoriei universale, trecând în revistă cele patru caste sau clase sociale a căror succesiune reprezintă tocmai sensul descendent al umanității.
Ne aflăm în Spania franchistă, filmul a fost făcut în 1961, unde moravurile erau stricte și nimeni nu-și permitea să ia în derâdere numele Domnului. Eroina principală dorește să primească închinovierea și este pregătită pentru acest pas dificil. Dar înainte de aceasta trebuie să se întoarcă temporar în lume pentru a-și vedea unchiul etc. Dacă nu se întorcea, rămânea definitiv în mânăstire și nu mai putea fi scoasă de acolo. Dar istoria nu ne-a iertat, nu ne iartă și n-a iertat-o pe tânăra fată, simbol de fapt al întregii omeniri. Asistăm acum la trecerea de la clasa sacerdotală la clasa nobiliară. Călugării și clerul sunt înlocuiți de cavaleri. Unchiul fetei este un hidalgo scăpătat și decăzut, dar care-și păstrează încă alura de aristocrat. Atras de fată, se abține până în ultima clipă și nu păcătuiește. Dar istoria merge implacabil mai departe. Coborâm treaptă cu treaptă și întrezărim zorii cenușii ai modernității. Unchiul se spânzură, iar suicidul capătă valoarea unui testament. El închide un ciclu după cum fata, refuzând să revină în mânăstire, închisese anterior tot un ciclu istoric. La orizont se conturează modernitatea, întruchipată în plan social-economic de burghezie. Personajul care apare pentru prima dată în film este fiul nobilului, un exemplar edificator al noii lumi. El vrea să facă avere, să exploateze acele pământuri care-i reveneau, e pus pe fapte mari așa cum îi cerea noua epocă. Dar, aici se exprimă geniul lui Buñuel, istoria nu s-a încheiat. Cu alte cuvinte, ultima ei fază nu poate fi epoca burgheziei. Să precizăm că burghezia îi include de fapt și pe meseriași și pe toți aceia care au o pregătire și o calificare profesională. Se poate deci coborî mai jos de atât și unde mai exact decât în lumea sordidă și pestilențială a plebei, a gloatei, a acelora care nu au nicio pregătire, nu știu să facă nimic decât să fure, să tâlhărească, să violeze și să-și facă nevoile în public. Această ultimă clasă pune pecetea pe fenomenul degradării istorice. Istoria a căzut așadar de undeva de foarte de sus, aproape de cer, până în mocirla care reprezintă însăși chipul negației absolute. De la afirmația glorioasă care recunoștea numele Domnului ajungem în faza abjecțiunii maxime. Filmul lui Buñuel iscălește un document tulburător și cred că juriul care l-a premiat la vremea respectivă nici nu și-a dat seama de reala sa valoare. Sau mai știi, dacă-și dădea seama nu-l mai premia…
Dar mai este un element care ne dă de gândit și care confirmă iarăși geniul regizorului. Cum se termină filmul? Ne prezintă trei persoane care stau la masă și fac un joc de cărți. Parcă nu întâmplător, tot așa se încheie și un alt film formidabil, făcut în aceeeași perioadă, „Apartamentul“ lui Billy Wilder, cu Jack Lemmon și Shirley Mc Laine, Shut up and deal, îi spune Shirley. Dar aici e vorba de o comedie spumoasă, de tot deliciul, deși, dacă stăm s-o analizăm, vedem că pune în discuție condiția burgheză, revoltătoare prin autosuficiență și pseudosatisfacții. Dincolo, la jocul de cărți al lui Buñuel, participă el, burghezul, ea, monahia ratată și violată, și, cel mai interesant, servitoarea, care prin voia lucrurilor, ajunge să-și depășească condiția umilă. Istoria decade, iar clasele sociale inferioare vor să ia locul acelora care, în opinia lor, le-au asuprit. Urmarea filmului nostru ar fi fost aceea în care servitoarea devine de fapt stăpâna casei și o umilește pe adevărata doamnă. Din femeia de treabă, așa cum e prezentată la început, se va transforma într-un zbir, un tiran nemilos, un torționar. Și aceasta sub ochii lui, a burghezului, care nu are niciun pic de respect pentru ideea de ierarhie și le tratează pe cele două femei pe picior de egalitate. Pentru el sunt o apă și un pământ. Nu le deosebește nimic fiindcă pentru burghez istorie nu există, ci doar prezentul care nu e altceva decât o sursă de profit. Viridiana trăiește astfel cea mai dură lecție a vieții din câte putea primi. Iată o dovadă a faptului că pentru a ne distruge nu e nevoie să facem greșeli spectaculoase. E suficient doar să călcăm oleacă strâmb. Sub piciorușele noastre nevinovate se va căsca astfel abisul.